Florin HAIDAMAC

Frig în sfârşit. Aşa cum trebuie să fie într-o iarnă normală. Dezastru peste ţară. Ca întotdeauna când se schimbă vremea. Sate întregi au rămas fără curent. Sigur că şi pe drumuri a fost iadul. Unii au stat blocaţi în maşini. Suntem la mâna Naturii. Chiar nu avem ce face. Doar ne alimentăm fatalismul şi sperăm că îndată vine primăvara. Si totul se schimbă. În alte rele. Că încep inundaţiile şi alunecările de teren. Toate astea sunt subiecte de ştiri. De făcut audienţă şi de manipulat pe oricine.

Gerul ăsta nu putea ocoli rabla cu care mă deplasez. Ca orice şofer trecut prin multe sunt echipat cu fire pentru primit sau dat curent. Le păstrez cu sfinţenie în maşină chiar şi pe timp de vară. Dau la cheie. O dată. De două ori. De trei ori. Degeaba. Nu-mi permit să omor bateria. Trag de maneta care controlează deschiderea capotei. Degeaba. A îngheţat şi asta. Mişto iarnă. Ca pe vremuri când aveam o Dacie şi în fiecare dimineaţă o asamblam.

Mă dau jos şi trag un şut în cauciucuri. Dacă nici aşa nu funcţionează, chiar nu ştiu ce să mai fac. Mi-am epuizat cunoştinţele de mecanică. Trag din nou de manetă. Nicio mişcare. Mă enervez şi apăs pe capotă. O mişc în toate direcţiile. Într-un final se deschide. Bucuria mea nu are margini. Motorul vede lumina. Ochii mei de vultur reperează imediat bateria. Trag de borne. Se mişcă. Probabil nu se face contactul cum trebuie. Remediez. Prevăzător, nu las totuşi capota. Dau din nou la cheie. De data asta nu se mai aude niciun zgomot. Am remediat pe naiba. Se pare că mă depăşeşte situaţia. Sun la câţiva prieteni. Găsesc pe unul milos şi disponibil.

Apare. Omul e profesionist. Are în portbagaj ceva ce eu nu am avut vreodată. O trusă de scule. E o plăcere să-l priveşti. În câteva minute strânge bornele. Îmi face semn să încerc. Motorul se învârte. Doar că nu are compresie suficientă sau forţă sau zile să mai pornească singur. Nu e nimic. Avem fire pentru curent. Ţineţi minte. Roşul se pune la plus. Negrul la minus. V-aţi prins? Dăm drumul la treabă. Totul merge bine. Pornesc hârbul. Încântarea mea nu are margini.

Mă uit atent în jur. Alte capote ridicate. Generos cum sunt, dau curent la toată lumea. Lumină din lumină. Benzină din benzină. Pornesc la drum. Mai mult din curiozitate decât din treburi urgente. Chiar vreau să văd cum se descurcă autorităţile. De data asta chiar tac naibii din gură. Se circulă. În condiţii de iarnă, dar se poate conduce. Mai greu cu parcările. Drumul în schimb e practicabil. Mai aluneci pe la curbe, dar asta e.

Pe străzile de printre blocuri e dezastru. E şi normal într-un fel. Câte utilaje să ai? Câţi oameni dispuşi să dea la lopată? Pe vremuri mai ieşea lumea. Erau şefi de bloc ai naibii. Program obligatoriu de muncă voluntară. Să fie frumos la scară. Acum, cu populaţia îmbătrânită şi cu generaţia tânără care caută pe smartfon aplicaţii de deszăpezit, nu poţi face mare lucru. Să spunem mersi că avem şi atât.

Normal, pe gerul cel mai puternic, crapă conductele. Să stai să îngheţi în casă. Dar, deh, tu eşti racordat la sistemul centralizat. Statul are grijă de tine. Cică. Să te jumulească. În rest trebuie să te descurci singur. Cu zăpada, cu gheaţa, cu căldura, cu apa, cu siguranţa, cu şcoala, cu spitalul, cu curentul electric.

Meditez la toate astea în timp ce încerc din răsputeri să parchez. Mă duc la o consultaţie la domiciliu. Trec printr-un morman de zăpadă. Motorul se opreşte. Maşina a rămas blocată. Nu e nimic. Când mă întorc voi da la lopată. Nu pot să nu gândesc ce s-ar întâmpla dacă ar fi nevoie ca o maşină de pompieri să intre pe aici la un eventual incendiu. Aşa-i că ard toţi ca şobolanii?

Lasă că are Cel de Sus grijă. Îndată dă cu primăvară.