Florin HAIDAMAC

Sunt situaţii în viaţa asta de nimic în care ai disperată nevoie de alţii. De ceilalţi. De cei din jurul tău. Sunt situaţii în viaţa asta de nimic în care îţi doreşti ca atunci când întinzi mâna să găseşti alte mâini. Calde. Mâini care să te ridice. Să-ţi dea încredere. Să te ajute.

Sunt oameni pe lumea asta care au în priviri doar suferinţă. Copii lipsiţi de şanse. Lipsiţi de sănătate. Lipsiţi de orice sprijin. Copii care nu ştiu să strige sau, dacă strigă, nu sunt auziţi. Copii invizibili în suferinţa lor. Nu ei au cerut să se nască pe lumea asta. Nu ei au cerut să înveţe doar propoziţii care încep cu „nu am”.

Se spune că unul din cele mai frumoase cadouri pe care i le poţi face unui copil este reprezentat de o poveste frumoasă. Depinde de copil. Unui copil căruia îi ard intestinele de foame, căruia i-au secat lacrimile, nu-i poţi spune poveşti. Nu-i poţi dărui imaginarul. Nu orice copil trebuie să fie ca fetiţa cu chibrituri. Nu orice copil trebuie să se stingă întocmai ca flama unui bob de fosfor. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată copii tăcuţi. Resemnaţi. Cu privirea în pământ. Copii care nu ştiu să desfacă o banană. Copii care nu ştiu ce e aia o portocală. Am văzut eu. Şi trebuie să fii turnat din oţel ca să poţi gestiona imaginile astea.

Sunt copii care nu ştiu nici măcar să întindă mâna. Mâna aia mică. Descărnată. Mâna aia care atinge cu inocenţă. Sunt oameni care fac proiecte pentru astfel de copii. Sunt oameni care se implică în multe aspecte ale vieţii din oraşul ăsta. Sunt oameni care fac tot posibilul ca aceşti copii să fie vizibili. Să ajungă în atenţia celor care i-ar putea ajuta. În atenţia noastră, a tuturor. Că nu trebuie să fii magnat ca să ajuţi un copil.

Gala Top 10 suceveni, creată şi organizată de Monitorul de Suceava, are, pe lângă multe altele, şi acest scop. De a arăta, atât celor care sunt prezenţi la gală cât şi celor care o urmăresc în media, cazuri speciale. Situaţia unor copii care chiar au nevoie de susţinere şi ajutor. Am fost laureat al acestei gale. Am fost onorat. Nu din orgoliiu, că nu ştiu ce mari realizări am avut eu, ci din respect şi admiraţie pentru finalitatea ei. Pentru ceea ce aduce în viaţa unui copil. Pentru modul în care poate schimba o viaţă. Am toată consideraţia pentru toţi laureaţii. Sunt oameni speciali. Oameni care pot deveni exemple. Prin ceea ce fac. Prin modul în care trăiesc. Sunt mulţi? Sunt puţini? Nu ştiu. Uitaţi-vă în jur şi judecaţi singuri.

Acum mai mult ca oricând avem nevoie de modele. Avem nevoie de normalitate. Avem nevoie unii de alţii. Valoarea unui om constă în ceea ce dăruieşte celor din jur.

„Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi începuse a se înnopta: era Ajunul Anului Nou. Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese nişte papucei de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama ei aproape că îi rupsese de atâta purtat şi erau şi aşa prea largi pentru dânsa. Astfel că pe unul mititica îl pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, care zicea că vrea să îşi facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă şi el unul.”

Toti ştim începutul poveştii. Toţi îi putem schimba sfârşitul. Hai să nu ne amintim doar de câteva ori pe an de copiii care suferă. Ei aprind chibrituri în fiecare zi. În speranţa că fie şi pentru o clipă vor fi văzuţi. Păcat că flacăra se stinge repede. Întunericul e absenţa luminii aşa cum suferinţa e absenţa empatiei.