Florin HAIDAMAC

Pare greu de crezut acum, dar într-o vreme aveam 70 de kilograme şi un abdomen numai pătrăţele. Plus o condiţie fizică de fier. Deh, metabolism de organism tânăr şi sănătos. Nici acum nu sunt eu chiar ultimul pămpălău, dar performanţele sportive de acum câțiva ani îmi sunt imposibil de egalat. Pe atunci eram ca argintul viu. Nu aveam stare. Făceam zilnic mişcare. Mergeam la sală. Mă antrenam la sacul de box. Îmi puneam muzică şi dansam în jurul sacului cu un joc de picioare ce l-ar fi făcut invidios până şi pe Cerdan. Nu mi-a plăcut însă niciodată să alerg. Am preferat efortul exploziv, intens, de durată scurtă. Am cochetat într-o vreme cu suta de metri, dar m-am lămurit rapid că nu e pentru mine. În schimb, mereu mi-a plăcut ciclismul.

Aveam chiar o cursieră cu 16 viteze. Foarte bună bicicletă. La standardele şi opţiunile de astăzi pare piesă de muzeu, dar pe atunci era ceva deosebit. Ţin minte cum mă trezeam în unele zile la ora 7 şi porneam la drum. După 40 de kilometri mă simţeam fenomenal. Parcă nu atingeam pământul atunci când păşeam. Frumos sport şi extraordinar efort fizic. Am tot respectul pentru cei care-l practică. Acum nu mai am timp şi energie pentru asta. Chiar dacă javrele de pe drumurile inexistente din frumosul nostru oraş m-ar face să-mi depăşesc toate recordurile de viteză când s-ar lua după mine, tot nu cred că mi-ar permite ritmul cardiac să mă forţez aşa.

Într-o dimineaţă cu soare, după cafea, mi-am pregătit echipamentul şi bicicleta. Să merg la Dragomirna. Eram extrem de încântat si nerăbdător. Aveam pe cap o basma cu steagul Suediei. Mănuşi de rutier. Adidaşi speciali. Ciorapi de firmă. Nu mai spun de tricou şi pantaloni. Toate speciale. Eram dat dracului. În spate aveam un rucsac cu tot felul de soluţii de hidratare,  batoane cu proteine, apă şi multe altele. Nah, sportiv. Plus telefonul, care nu era chiar o jucărie banală pe atunci. Să vă vorbesc de ochelarii mei de ciclist? Cu nu ştiu ce lentilă specială? Nu vă vorbesc. Credeţi-mă pe cuvânt că eram bestial. Slab, definit, echipat, motivat. Gata de o zi specială.

Mă dau la treabă. Ajung în Iţcani şi mă încadrez pe drumul spre mănăstire. Adia un vânt uşor. Aerul era plăcut. Nah, erau de urcat ceva dealuri. Dar sportivul nu se lasă. Le ia în piept. Normal, schimbam tot felul de pinioane. După traseu. Eram dotat, ce naiba. Pe la jumătatea unui deal mă ajunge din urmă alt biciclist. Era în vârstă. Să fi avut vreo 70 de ani. Un bunic cu părul alb. Politicos, salut.

Bună ziua.

Bună ziua, răspunde el.

Merge treaba, bunicule?mă interesez eu aşa, oarecum superior.

Merge foarte bine.

Dar de unde vii?

De la nepoţi. Din oraş.

Păi cum? Aşa, cu bicicleta?

Ei, fac drumul ăsta de peste 20 de ani. Eu şi la muncă mergeam cu bicicleta. Că am lucrat la CFR.

Sincer să fiu, pe mine m-a cam lăsat fără aer în plămâni tot dialogul ăsta. Moşucul părea a nu fi afectat. Pedala pe o Ucraina din aia antică. Fără viteze. Fără nimic. Nu avea echipament. Ca mine. Îmi mai povesteşte ceva şi apoi îmi spune:

No, eu am treabă. Trebuie să ajung mai repede. Plimbare plăcută.

Mulţumesc, zic eu. Sănătate.

Şi începe bunicul să pedaleze. Constant. Într-un ritm destul de alert. În câteva minute nu-l mai văd. Mă încordez. Mă forţez. Mă dedublez. Ma contopesc cu pedalele. Pun în mişcare picioarele pe care eu le credeam de fier. Trag de mine. Mă motivez. Mă enervez. Mă pălmuiesc. Mă înjur. Degeaba. Nu l-am ajuns.

Opresc. Mă dau jos de pe bicicletă. Întorc. Ce bine e la vale! Şi ce rutier de calibru sunt eu. Cu echipamentul meu bestial şi cu bicicleta mea cu 16 viteze.