Florin HAIDAMAC

Am ezitat mult să scriu despre un subiect atât de sensibil. Nu există dramă mai mare decât decesul unui copil. Nu există emoţie, disperare, nervi, distrugere la toate nivelurile mai mari ca într-o asemenea situaţie. Ca om, ca medic, înţeleg perfect toate acestea.

Medicina are şi părţi urâte. Întocmai ca viaţa. Nu poate fi totul roz, după cum nu pot fi salvaţi toţi pacienţii. Nu comentez aspectele medicale. Nu comentez declaraţiile părinţilor. Nu e treaba mea. Însă nu pot rămâne indiferent când văd atitudinea unora. Comentariile de pe internet exprimă un mod de gândire. Permanent când moare cineva, că ştiu sau nu despre ce vorba, anumite forme de viaţă încep să-şi dea cu părerea. Că medicii sunt criminali. Că Spitalul Judeţean Suceava e măcelărie. Că personalul medical e lipsit de umanitate. Că nu te bagă nimeni în seamă când suferi.

Medicul nu e obligat să fie uman. Să aibă compasiune. Nu e obligat să arate milă. Tocmai pentru că toate astea l-ar încărca. I-ar distrage atenţia. L-ar face să nu mai fie obiectiv. Medicul aplică protocoale. Scheme de tratament. Nu mai depinde de el dacă evoluţia bolii va fi cea dorită. Toată lumea dă vina pe sistem. Că personalul medical este insuficient nu spune nimeni. Că sunt situaţii în care unele cadre medicale au şi 20 de ore de muncă pe zi tot nimeni nu spune.

Nu. Astea şi multe altele nu se văd. Sunt persoane care nu ştiu decât să acuze. Să judece fără să aibă nici cea mai vagă idee despre o anumită situaţie. Atât aud. Incompetenţa medicilor. Sau lipsa de comunicare. Sau lipsa de empatie. Rezonez cu multe. Inclusiv cu revolta atunci când e vorba de o culpă medicală. Cu intenţie. Din nepăsare sau condiţionare. Însă orice acuzaţie trebuie să aibă în spate date clare. Nu oricine poate judeca un act medical. Asta e realitatea. Medicina nu e ca fotbalul sau coaforul. La care toţi şi toate se pricep.

Tristeţea mea e cu atât mai mare atunci când văd cât de vocali sunt doar cei care acuză. Cei care au avut copii, părinţi, bunici, eu ştiu?, rude salvate de medici, unde sunt? Cei care au fost mulţumiţi. Cei care nu mai ştiau cum să se bucure că s-au făcut bine. Unde sunt toţi ăştia? Să aducă echilibrul. Să spună că au fost salvaţi de la moarte, de la suferinţă. Au uitat, aşa e? De cât de recunoscători sunt. Ăştia sunt oamenii.

De ce atunci când se vindecă un pacient de o boală, marea majoritate spune că a fost cu ajutorul lui Dumnezeu, dar atunci când lucrurile nu sunt în regulă, doar medicii sunt vinovaţi? Atunci Dumnezeu e absent?

Cunosc sistemul din interior. Şi chiar extrem de bine. Cunosc modul în care practică aproape toţi colegii mei, indiferent de specialitate. Cunosc chiar şi calitatea umană a lor. De aceea îndrăznesc să afirm că sunt sigur că s-au respectat toate manevrele şi protocoalele medicale. Nemulţumirile legate de comunicare şi empatie nu mă privesc. Nici măcar nu sunt relevante.

Degeaba se agită unii. E energie consumată degeaba până când nu sunt clare toate datele. Să văd atunci cine va repara imaginea medicilor. Cum naiba să mai practicăm în marea asta de isterie?