Florin HAIDAMAC

Toamnă. Copacii plâng cu frunze galbene. Pământul e uscat. Ar avea nevoie de apă, nu de melancolii fără clorofilă. Nu se deschid însă cerurile când vor oamenii. Iadul da. Se deschide clipă de clipă. Pentru fiecare dintre noi.

Aceeaşi maşină. Aceeaşi stare. Acelaşi drum. E un ritual pe care îl cultiv permanent. Motivaţii? Din ce în ce mai puţine. Entuziasm? Doar fărâme. Şi alea adunate cu greu din sute de cioburi.

Rumeg gânduri despre surogatul de asigurări de sănătate aşa cum unii rumegă tutun. Încăpăţânat ca un măgar, tocesc zilnic spre cabinet roţile hârbului cu care circul. Uneori doar să constat că am venit degeaba. Că nu e internet. Că nu e curent. Că nu funcţionează serverele. Că nu se pot citi cardurile. Superbă reformă. Să grevezi actul medical de variabile.

Constat că la mașină s-au aprins becuri noi la bord. Probabil intră în grevă cât de curând. Alături de nervii mei.

Îmi impun să iau partea bună a lucrurilor. Cum ar fi că șoseaua e curată. Aroma de mentă de pe holurile cabinetului. Și pacienții. Oameni şi oameni. Fiecare aşteaptă să-şi rezolve o problemă. Mi le iau în cap pe toate. Pe ale mele le las la intrare. Le voi lua înapoi la plecare. Primul pacient. Un om tânăr. Trimis de mine la o clinică universitară. Nu dau detalii despre afecţiunea lui. 

- Cum a fost? întreb curios.

- Nu a fost deloc, domn' doctor.

- De ce?

- Am ajuns. Aveam biletul de trimitere la mine. Am întrebat de domnul profesor. Mi-au spus asistentele că e la triaj. Am fost acolo. Nu era. Mi s-a spus că e pe secţie. Am fost şi acolo. Nu era. Apoi au zis să stau la cabinetul lui. Am aşteptat trei ore. Venit de pe drum. Sculat la 4 ca să prind microbuzul. Flămând şi obosit. Am stat. Mai erau câţiva pacienţi acolo. La 12 a venit domnul profesor. A intrat în cabinet. Şi-a luat pardesiul şi a plecat. Ne-a spus că programul lui s-a încheiat.

- Şi nu i-aţi spus că veniţi de departe?

- Ba da, dar nu l-a interesat. Dumnealui e un om ocupat. A sunat pe cineva. A venit o asistentă şi ne-a făcut programare la toţi. Eu am în decembrie. Am venit înapoi. Ce puteam face? Atunci au locuri. Sau să mergem la cabinetul particular. Nu aveam atâţia bani la mine. Aştept până în decembrie.

Tac. Chiar aşa. Ce putea face un biet om de la ţară în faţa impunătorului profesor? Mă uit la el. Mă uit la biletul de trimitere. În mod sigur nu e în regulă.  E doar o singură cale să ajungi la un asemenea profesor universitar. Cu bilet de trimitere din portofel. Abia atunci ţi se deschid toate uşile.

Pleacă pacientul. Intră altul. Şi altul. Şi altul. Mulţi ca frunzele cu care plâng copacii.