Florin HAIDAMAC

Nu mai scriu despre sistemul medical de acum înainte. Fac asta de ceva ani şi degeaba. Doar eu ştiu de câte ori m-am enervat şi câţi peri albi mi-am scos cu cardul de sănătate. Cu blocajele. Cu întârzierile. Cu serverele care merg cu lămpi. Cu mentenanţa inexistentă. M-am enervat. Am înjurat. Am scris peste tot. Şi? M-a auzit cineva? Nimeni. Lătratul în pustiu nu mă mai defineşte. Nu mă mai regăsesc în el. Revoltă fără obiect. Fără finalitate.

De câte ori nu am spus că sistemul informatic a trecut pe primul loc? În defavoarea actului medical. De prea multe ori. De câte ori nu am dat exemple despre situaţii care nu pot fi rezolvate? Din cauza sistemului. Cine să mă audă? Toţi dau din umeri şi cam asta e. De câte ori nu v-am spus că voi, pacienţii, aţi ajuns doar nişte hârtii? Doar nişte purtători de scrisori medicale. O dată la 3, 6 sau 12 luni. Cât decid cei care redactează protocoalele de prescripţie pentru medicamentele compensate. De multe ori decid fără să cunoască situaţia din teritoriu şi fără ca măcar să prevadă anumite situaţii particulare. Dar, nah, la televizor e placa eternă cu interesul pacientului.

Există pe lumea asta bolnavi psihic. Ca orice boală, şi aceasta transformă omul doar într-o bucată de lut. Hai să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să spunem că tu, medic de familie care vrei să faci medicină şi să respecţi halatul alb, ai pe listă un asemenea bolnav. Ca să fie treaba bună, acest pacient mai e şi paralizat. Mai are şi vreo 14 sau 15 ani şi 80-90 de kilograme. Aţi prins tabloul, da? Să mai presupunem că e în grija statului. Instituţionalizat. Minunat, nu? O viaţă deosebită. Pe care nu a cerut-o el. Dar, deh, ce să-i faci? Dumnezeu parcă doarme sau e băut uneori. Că aşa se comportă.

Normal, pacientul ăsta are nevoie de medicamente. Lunar. Pe reţete gratuite. Decontate de stat. Adică de noi toţi. Totul bine şi frumos până aici, da? Doar că pacientul ăsta ia anumite medicamente, care necesită scrisoare medicală. O dată la 3 luni. Asta înseamnă că trebuie cărat cu targa pe trepte la consultaţie la specialist. Trebuie să stea la coadă. Trebuie să vină cineva cu el, că doar nimeni nu-i spune „Ia-ţi patul tău şi umblă.” Poate specialistul e ocupat. Poate e excedat. Că, deh, nu ne scăldăm în medici. De bine ce ştim să ni-i plătim şi preţuim. Şi atunci, tu, marele medic de familie, ce faci? Deontologic, îi dai tratamentul în continuare. Legal, îi dai bilet şi nu te interesează. Că, nah, deontologia e ilegală în ţara asta. Vă mai miraţi că unii medici vă tratează ca pe hârtii? Fără să ţină cont de componenta umană? N-o mai faceţi. Nu vă convine? Urlaţi la guvern. La decidenţi. La ăia care fac legi. Nu la cei care le aplică.

Dacă îţi asculţi conştiinţa şi respecţi deontologia, plăteşti. Integral toate medicamentele prescrise. Cu penalizări şi majorări. Peste câţiva ani. Da. Aţi auzit bine. Medicul care a fost atât de prost încât să fie uman, plăteşte. Din buzunar. Integral. Că, deh, avem protocoale de prescripţie făcute cu picioarele.

Mereu imputabil. Mereu amendabil. Ăsta e medicul român. Eu unul sunt scârbit. Îmi e lehamite. De toţi. De toate. A mai fost un tip care urla prin deşert. Acum câteva mii de ani. Ce a păţit? Ştiţi? Că tot sunteţi creştini cu frica lui Dumnezeu. Vă aud? Aaa. I-au luat capul.

Nu voi mai scrie despre medicină. Nu până când halatul nu va fi din nou alb. Nu până când deontologia şi legea vor fi în aceeaşi tabără. Nu până când actul medical va fi din nou primordial. Nu până când interesul pacientului va fi ceva ce va ajunge în conştiinţa celor care decid cum să prescrie medicul medicamente.