Florin HAIDAMAC

Printre preocupările mele zilnice se numără şi cea de şofer. Aş renunţa cu dragă inimă la ea. Nu am ce face. Ca să ajung la cabinet trebuie să folosesc hârbul din dotare. Îmi pun speranţa în tânăra generaţie. Sunt sigur că vor reuşi să inventeze teleportarea. Între doi pokemoni sau între două festivaluri de aşa-zisă muzică. Până atunci însă, mă bucur de minunata infrastructură a oraşului.

Luna august. Lună în care mulţi dintre cei care muncesc în străinătate se întorc în ţară. Normal, numărul maşinilor se dublează sau chiar triplează. Circuli bară la bară. Hipermarketurile sunt ticsite de tot felul de oameni. Parcările sunt arhipline. În plin exod, ce credeţi că se întâmplă? Bingo. Se asfaltează. Pe caniculă. Să stai la cozi. Să aştepţi până un nea Caisă îţi întoarce faţa verde a panoului cu care dirijează el circulaţia. Apoi încep lucrările la canale, care de cele mai multe ori nu sunt la nivelul străzii. Alte blocaje. Alţi nervi. Alte stricăciuni pe la suspensii. În sfârşit, treci şi peste asta.

Doar că nu s-a terminat calvarul. Eu unul nu înţeleg de ce o anumită minte creaţă a conceput borduri atât de înalte. Dai cu spatele, nu le vezi. Le iei în plin. Faci o curbă, la fel. Ai toate şansele să vizitezi atelierele de reparaţii. Ca să nu mai vorbim de bătrâni care abia le urcă. Să vedeţi distracţie la iarnă. Dar, aşa cum suntem obişnuiţi, trecem şi peste asta.

Ce te faci însă când vrei să parchezi şi nu ai unde? Asta e marea problemă a oraşului. Pe lângă mizerie, praf, câini vagabonzi, apă caldă şi căldură în iarnă, supraaglomeraţie şi altele. Viaţa modernă e dinamică. De multe ori naveta este obligatorie, iar maşina nu mai este de mult un lux ci o necesitate. Bine că imediat iei amenda dacă parchezi aiurea. Pentru că eşti obligat. Pentru că ai treabă. Pentru că munceşti şi produci. Să plăteşti taxe. Cu care cică funcţionează România. Nah, şi cu amenzile tale funcţionează. Dăm legi dar nu asigurăm şi condiţiile pentru a putea fi respectate. Lasă că mai bine îi amendăm. Şi când ne întreabă unde să parcăm le răspundem aşa cum ştim: nu ne interesează.

Lasă că facem blocuri lângă blocuri. Farmacii lângă farmacii. Bodegi lângă bodegi. De parcări nu ne interesează. Lasă-i pe proşti să-şi leviteze maşinile. Sau să ia autobuzul de unde au parcat până unde au treabă. Ce ne pasă nouă? Să-şi plătească obligaţiile. Că altfel îi ia mama dracului. Jaf la drumul mare. Taxe peste taxe, accize, impozite pe te miri ce. Înapoi ce primim? Indiferenţă şi amenzi. Aşa se construieşte o societate cică europeană.

Soluţii? Nu sunt eu plătit din bani publici ca să le găsesc. Cei care au viziune şi putere de decizie trebuie să le identifice. Sunt curios cum ar fi dacă eu la cabinet nu aş avea sală de aşteptare şi aş pune pacienţii să stea în drum. Apoi i-aş amenda pentru că stau acolo. Sau i-aş pune să aştepte la vreo 5 kilometri depărtare. Şi când aş fi întrebat de ce nu e un loc special amenajat aş răspunde că nu mă interesează.

Dar ştiţi ceva? O să trecem şi peste toate astea. O să mergem înainte dând din umeri şi înjurând, fără să vedem că de fapt pe noi ne înjurăm. Pe noi şi nepăsarea noastră. Nepăsare care ne-a devenit mod de viaţă.