Florin HAIDAMAC

Zile fierbinţi de vară. Zile în care îţi vine să te bagi în fântână şi să nu mai ieşi până la iarnă. E parşivă tare canicula asta. Nu-mi place. Îmi fierb creierii în hârbul cu care trebuie să mă deplasez la cabinet. De ceva vreme nu mai merg cu climă. Nici nu mai înjur. E prea mare consumul nervos. Prefer să îmi bat capul cu altele. Cum ar fi drumurile astea care parcă de-al naibii îţi favorizează accidentele. Că, nah, suntem îndoctrinaţi că pe primul loc în producerea de dezastre pe şosele este viteza. Nimic mai fals. Pe primul loc e lipsa de infrastructură. Pe al doilea e prostia unor aşa-zişi şoferi. Apoi viteza. În fine.

Am program de la amiază. Nu am alternativă. Sunt obligat să înfrunt condiţiile vitrege. Rumeg gânduri de emigrare, aşa cum fac de fiecare dată. Ştiu însă foarte bine că le voi pierde atunci când voi ajunge la cabinet. Privesc în jur cu atenţie. La ceilalţi şoferi. E unul într-o Dacie. Sunt sigur că se coace mai tare ca mine. Am făcut naveta într-o vreme cu Dacia. Fără atâtea mofturi ca azi. Fără sisteme electronice. Nici măcar servodirecţie nu aveam. Cauciucuri intermediare. Bune pe orice vreme. Chiar am trecut cu brio pe vălătucii de gheaţă formaţi pe drumul european într-o iarnă cumplită. Ce să fac? M-am adaptat. Să fiu ceea ce se cere de la mine. Şofer, contabil, angajator, amendat, patron, persoană fizică autorizată, IT-ist. Calificare la locul de muncă. Aaa. Am uitat. Şi uneori, printre atâtea funcţii, medic.

Trafic de oraş. O mulţime de maşini. O mulţime de oameni. Toţi se grăbesc. Toţi au treabă. Cu toţi te calci pe picioare pe la hipermarketuri. O goană nebună după orice. O viaţă trăită în viteză. Fără atenţie la ceea ce se întâmplă în jur. O viaţă izolată într-o societate mereu pe fugă. Aşa ne alienăm. Nu numai noi. E fenomen global. Socializare doar în online. Compasiune doar în online. Spirit civic la fel. Proteste de asemenea.

De când conduc, numai roşu prind la orice semafor. Aşa şi acum. Stau cuminte la rând. Mă uit în jur. Văd o fetiţă cu părul blond. Nu are mai mult de 6 ani. Cu un tricou cândva alb. Cu o pereche de pantaloni de trening. Albaştri. Murdară pe faţă. Are părul prins cu un elastic. Ochi verzi. Limpezi. Vine spre mine şi bate în geam. Întinde o mână. O întreb cum o cheamă. Nu răspunde. Stă tristă cu mâna întinsă. Îi spun că dacă vorbeşte cu mine îi dau bani să-şi cumpere îngheţată. Trag un ochi la semafor. Mai sunt 70 de secunde. Timp berechet. Fetiţa încearcă un zâmbet. Are dinţii stricaţi. Un copil cu care viaţa asta nu a fost generoasă. Un copil trimis la cerşit. Un copil abuzat. Din ce ştiu, cerşetoria e ilegală în România. Dar cine să mai aibă timp, energie, interes şi compasiune pentru a aplica legea? Într-o ţară în care sistemul sanitar se bazează pe plic. Într-o ţară în care se defrişează pădurile. Într-o ţară în care se găsesc sute de milioane de euro pentru retrocedări cu dedicaţie, dar nu există un leu pentru copiii bolnavi de leucemie. Într-o ţară în care ne furăm unii pe alţii în fiecare zi.

Lăsăm copiii să fie abuzaţi. Scoşi la produs. Şi întoarcem capul. Măcar să nu-i vedem. Zâmbesc amar. Dau fetiţei un corn şi o sticlă de apă. Închid geamul şi îmi doresc să prind o viteză atât de mare încât să mă ducă hârbul ăsta într-o altă galaxie. Unde există viaţă atât de inteligentă încât să nu ia contact cu rasa umană niciodată.