Florin HAIDAMAC

Dureri. Dureri cumplite la orice mişcare. Dureri la mers, la urcat scări, la condus, la multe, prea multe. Cafeaua nu mai are acelaşi gust, ţigările se termină parcă prea repede. Nu pot citi în picioare. E una din dimineţile alea de rahat. Plouă. Nici vremea asta nu mă ajută. Cobor scările ca un zombi. Motorul toarce. Primul semafor. E roşu. 80 de secunde. Pe trotuarul din dreapta mea trec grăbiţi tot felul de oameni. O mămică şi un băieţel somnoros cu un ghiozdan în spate. Au o umbrelă portocalie. Cred că e de la vreo fostă campanie electorală. O bătrână cu un pardesiu gri împinge un cărucior cu două roţi. Probabil merge la cumpărături şi, cum nu poate căra plasele, şi-a confecţionat un asemenea dispozitiv. Nu are umbrelă. Şi plouă de rupe. Mi-e milă de ea. Deschid geamul. Îi fac semn să se oprească. Îi spun că o duc acasă. Mă refuză. Spune că stă aproape. În spatele meu deja se aud claxoane. E verde. Grăbită mai e lumea asta. Prea grăbită să observe pe cel de lângă. Prea grăbită să privească altceva decât ecranul bordului şi al telefonului. Prea grăbită pentru compasiune, pentru empatie, pentru ajutor. Se miră toţi apoi, când ajung ei cei de lângă, de ce oare nu-i bagă nimeni în seamă.

Drum plin de gropi. Plin de apă. Plin de praf vara. Drum etern reparat. Drum mizerabil. Nu mă pot mişca brusc. Pun frână urlând. Schimb vitezele, încercând să nu fac mişcări bruşte. Am un stil de condus de domnişoară proaspăt posesoare de carnet. Abia aştept să ajung la cabinet, să beau un ceai şi să mai iau ceva hapuri.

Primul pacient. Un copilaş de 3 luni. Face febră, tuşeşte, varsă, e agitat. Îl consult atent. Îl cântăresc. Îl măsor. De obicei iau în braţe copiii şi-i pun pe cântar. Azi nu pot. Mă enervează de mor asta. Dau tratament.

O bunică. O ştiu. E hipertensivă. Se aşază pe canapea. Eu mă ridic cu greu de pe scaun. Mă vede.

– Dar ce aţi păţit, domn doctor?

– Nimic, bunică. Mă cam doare spatele.

– Păi, staţi jos, nu faceţi efort.

– Şi cum să consult, bunică? De pe scaun?

– Am fost eu odată la oraş, la policlinică. Şi era acolo un doctor care nu s-a ridicat de pe scaun. A stat doar de vorbă cu mine. Nu m-a consultat. Am zis că îşi dădea seama numai din vorbe ce am. Pe urmă am aflat de la alții că nu se ridica decât pentru cazuri grave. Spunea lumea că, dacă venea lângă tine şi te consulta, în mod sigur ai cancer. Am fost bucuroasă că nu a pus mâna pe mine. Ştiu că şi matale sunteţi specialist. Nu trebuie să vă ridicaţi.

Rămân blocat. Aşa consultă unii? Şi mai poartă halat alb? Halat cu buzunare largi, nu? S-au făcut doctori prin corespondenţă.

– Bunică, hai să vedem ce te supără.

Consult, aşa anchilozat cum sunt. Dau tratament. Bunica nu pleacă. Se uită la mine. E jenată.

– Ai mai vrut ceva, mamă?

– Nu vă supăraţi, domnu doctor. Spun şi eu. Dar nu vă supăraţi. Am patru clase. Nu ştiu carte. Am o vecină care pune ventuze. Mie mi-a luat durerea de spate cu mâna. Şi de câţiva ani nu mai am nimic. O să vorbesc cu ea să vină la dispensar.

Mă priveşte bunica asta aşa de intens, aşteptând parcă să o cert. Pune apoi ochii în pământ şi se înroşeşte. Tac.

– Lasă, măi mamă, că îmi trece. Nu m-am supărat. Cum să te cert eu pe matale? Ai părul alb.

Pleacă bunica. Intră un bărbat la vreo 40 de ani.

– Domn doctor, puteţi veni până acasă la mama?

– Ce-a păţit?

– A ieşit din spital. A făcut paralizie. Acum două zile am externat-o. Şi de acolo ne-au spus să mergem la medicul de familie.

– Bine. Vin când termin aici. E ceva grav? Are tratament?

– Nu e nimic grav. Are nişte pastile, dar nu ştiu cum să i le dau.

– Lasă că vin şi văd.

Cum nu e urgenţă, îi spun să meargă acasă şi să mă aştepte. Încet, încet termin toţi pacienţii. Piciorul drept îmi e amorţit. Durerea în schimb parcă m-a mai lăsat. Mă urc în maşină şi conduc prin noroi. Urc câteva dealuri. Drumul e alunecos. Încerc să nu bag sicriul ăsta pe roţi în şanţuri. Ajung. Deschid poarta. În curte erau câteva raţe. Un câine slab, legat cu un lanţ gros, lătra de-i săreau ochii din orbite. Numele lui: Vader. Aşa scria pe cuşcă. Cred că vreun nepot poznaş, care a văzut Războiul stelelor, i-a pus numele ăsta. De rău ce e câinele. Intru în casă. Bunica era întinsă pe pat. Accident vascular. Vorbeşte cu dificultate. Consult. Are tensiunea spre limita de alarmă în asemenea cazuri. Dau tratament. O asigur că voi face tot posibilul să o îngrijesc cât mai bine. Plec.

Ajung la cabinet. Holurile sunt pustii. Intru în sala de tratamente. Acolo, aşteptând cuminţi pe canapeaua de consultaţii, stăteau două bătrâne. Una din ele e bunica de dimineaţă. Cealaltă are o plasa cu nişte borcănaşe.

– Ce-i cu voi bunicilor?

– Ştiţi, domn doctor, am venit cu vecina cu ventuzele. Da' nu ne certaţi.

Mă uit la ele și nu mai pot spune nimic.

– Durează mult?, întreb dându-mi jos cămaşa.