Florin HAIDAMAC

Copiii din ziua de azi nu mai ştiu să se joace. Nu mai ştiu să se bucure de timpul lor liber. Nu mai ştiu să alerge. Nu mai ştiu ce e în jurul lor. Suprasolicitaţi la şcoală cu tot felul de concursuri inutile. Cu tot felul de informaţii de care nu vor avea nevoie niciodată şi pe care oricum le vor uita.

Ghiozdane imense care îi cocoșează. Proiecte superficiale făcute, în mod sigur, de părinţi. Materii care mai de care mai fanteziste. Programe încâlcite. Manuale de toată jena. Lecturi infime. În multe cazuri, stiluri de predat care se bazează mult prea mult pe munca elevului acasă.

Colectivităţi asupra cărora nu ai niciun control. Mai ales acum de când s-au deschis graniţele Europei. Copii care se nasc sau cresc prin alte ţări. Se întorc cu părinţii acasă, la un moment dat. Nu ştii nimic despre ei, din punct de vedere medical. Dacă sunt vaccinaţi. Ce schemă li s-a administrat. Dacă sunt protejaţi de bolile specific româneşti. Aşa cum e tuberculoza. În ţările civilizate nu se face vaccinul contra tuberculozei. Pentru că nu au asemenea boală.

Copii care abia rup câteva cuvinte în limba română. Copii debusolaţi. Întocmai ca părinţii lor, care nu ştiu unde le mai e locul. Nu mai ştiu ce înseamnă acasă. Părinţi scârbiţi de condiţiile de muncă şi de trai din ţara asta cică maternă. Părinţi scârbiţi de nepăsare. De indolenţă. De modul în care sunt evisceraţi dacă muncesc legal, cu conturile la vedere.

Copiii ăştia nu mai ştiu să facă sport. Te uiţi la ei pe un teren de fotbal şi te miri în ce hal se mişcă. Te miri cum la orice julitură încep să urle de parcă le-ar ieşi maţele pe acolo. Copii scutiţi de orele de educaţie fizică şi sport. Că, deh, îi doare într-o parte când aleargă. Când mănâncă porcării, beau sucurile astea toxice şi stau la calculator până noaptea târziu, atunci nu-i doare într-o parte. Se mai miră apoi părinţii că au progenituri obeze la adolescenţă. Sau spasmofilice.

Nimic din stilul de viaţă de azi nu mai e natural. Nici orele de odihnă. Nici ritmul de muncă. Nici alimentaţia. Nimic. Organismul suportă, o perioadă. Că are multe mecanisme compensatorii. Apoi încep bucuriile. Ia de aici un pic de diabet. Un pic de ateroscleroză. Ia şi un pic de cancer, ca să fie treaba bună. Ce dacă eşti tânăr? Multe pleacă de la stilul de viaţă.

Vin la mine tot felul de adolescente, cu fel de fel de probleme de sănătate. De la tâmpeniile pe care le fac. De la curele de slăbire prin înfometare. Că, nah, vor corp de fotomodel. Pentru puştani care mai degrabă ar juca în reţea decât să le scoată la o plimbare. E trist să vezi cum lipsa educaţiei pentru sănătate face atâtea victime.

Copiii ăştia debusolaţi şi cu un stil de viaţă total nesanogen vor fi bolnavii de mâine. Şi tare aproape e mâine ăsta de ei. Dar ce să facă? Unde să practice sportul? În săli neîncălzite şi puţine? În baze sportive inexistente? Sau particulare, pe mulţi bani?

Sportul, ca şi cultura, ca şi sănătatea, ca şi învăţământul performant sunt de mult doar noţiuni teoretice. Tare mă tem că într-un timp foarte scurt vor deveni arhaisme.

Vom fi toţi doar o adunătură de degete care apasă pe taste. Uite ce frumos ninge afară. Serios? Dă şi mie link-ul.