Florin HAIDAMAC

Vine un moment când nu mai ai forţă să te indignezi. Un moment în care sunt atât de seducătoare lehamitea şi indiferenţa ce decurge din ea încât pur şi simplu te scufunzi în toate apele care au culoarea înecului. Am încercat permanent prin scrierile mele să definesc sau să aduc în conştiinţa colectivă o altfel de atitudine. Faţă de cei din jur. Faţă de viaţă. Faţă de societate. Faţă de cei care ne conduc. Faţă de sclavia în care ne ducem zilele.

Prin tot ceea ce am spus şi scris am făcut o pledoarie pentru bun-simţ, pentru valori normale, pentru literatură în general şi pentru cea SF în special. Pentru medicină. Niciodată nu am pus în centrul preocupărilor mele altceva decât fiinţa umană. Din dragoste de oameni. Din respect pentru fenomenul ăsta ciudat de pe planeta Pământ. Viaţa.

E momentul să stăm la taifas, dragi cititori. Am realizat ceva? Am schimbat ceva? Am reuşit să ne modelăm unii pe alţii? Vă regăsiţi în vocea mea şi a altora care au curaj să spună lucrurilor pe nume? Am reuşit să ieşim din amorţeală sau ne batem cu morile de vânt într-un dans ce pare ridicol din anumite perspective?

Voi sunteţi cele mai importante persoane. Voi, cei care desfaceţi paginile ziarului sau care urmăriţi online site-ul. Pentru voi am scris. Pentru voi am pus idei în cuvinte. Aşa cum m-am priceput. Unii spun că bine. Alţii m-au acuzat că tot ceea ce fac e doar o goană pentru vizibilitate. Că sunt superficial. Că sunt arogant, misogin şi, Da!, o să râdeţi, dictator.

Vă întreb pe voi, cei care mă citiţi: mai penetrează cuvântul scris? Mai au sens luările de poziţie în spaţiul public? Spaţiu, care, aşa cum ştiţi, e invadat de o mare majoritate de semianalfabeţi cu opinii despre orice. Mai putem face educaţie? Mai putem cultiva o opinie publică sănătoasă?

Că vrem, că nu vrem, avem un nivel de trai infect. În fiecare zi suntem obligaţi să alergăm pentru a putea la sfârşitul lunii să plătim dări pentru un stat care împarte apoi cum vrea el. După criterii doar de el ştiute. Ce mai contăm noi, cei care scriem, într-o ţară în care educaţia şi sănătatea sunt priorităţi doar pe hârtie? Vrăjeală de campanie electorală. Atât.

Mai avem noi, cei care folosim cuvinte, vreo motivaţie? Mai avem vreo satisfacţie? Suntem noi în stare să vindecăm o plagă care din păcate se întinde la toate nivelurile societăţii? Putem noi să mai trezim pe cineva din viaţa aproape vegetală în care se complac mulţi? 

Mai există speranţă pentru bun-simţ? Pentru decenţă? Într-o ţară în care fiecare alege să nu conteze, cum şi mai ales cine poate cultiva valorile astea? Tragem cortina peste tot şi lăsăm să se aşeze praful peste meleagurile astea? Au copiii noştri viitor doar peste graniţă? Sunteţi mândri de ţara pe care le-o lăsaţi moştenire? O ţară sufocată de nepăsare. De anormalitate. De oameni nepotriviţi în posturi nepotrivite. De farmacii, supermarketuri şi maşini scumpe. O ţară în care nimeni nu mai este credibil. Şi asta mi-o asum şi eu.

Poate e total atipic articolul, dar chiar îmi doresc feedback-urile voastre. E ora la care scriitorul tace. Aveţi cuvântul, dragi cititori. Vă ascult cu mare atenţie.