Florin HAIDAMAC

Înţelepciunea populară zice că mai bine previi o boală decât să o tratezi. Deştepte vorbe. Total de acord. Ca medic de linia întâi, cu resurse financiare limitate, e clar că pentru mine prevenţia este prioritară. Ca să vă dau un exemplu greu de crezut pentru unii, vă spun că în Japonia cel mai bun medic de familie e cel care nu are pacienţi la uşă. De ce? Pentru că aşa o prevenţie a reuşit să facă.

Din păcate, la noi, aşa cum suntem obişnuiţi, totul este pe hârtie. Pe de o parte, din vina sistemului. Dar în bună parte, este vina lipsei de educaţie pentru sănătate. E vina sărăciei în care trăieşte marea majoritate. Pentru că nivelul de sănătate al unui popor este în intimă legătură cu nivelul lui de trai.

Să începem cu vina sistemului. Spuneţi-mi voi mie, cum să fac prevenţie, când trebuie să pierd mai mult de jumătate din timpul consultaţiei cu munca de inspector fiscal sau de agent de asigurări? Pacientul intră în cabinet. Încep interogatoriul. Dacă are aceeaşi calitate de asigurat ca ultima oară când a fost. Dacă are pensie mai mică de 700 de lei şi se încadrează la un anumit procent de compensare. Dacă are cupon de pensie. Îl mai pun să şi semneze declaraţie pe propria răspundere că nu are alte venituri. Şi toate astea în condiţiile în care majoritatea pacienţilor mei sunt copii şi oameni de vârsta a doua şi a treia. Destul de lenţi în reacţii. Că ăia activi îşi rup şalele la muncă în străinătate.

După partea cu investigaţiile fiscale, urmează verificarea recomandărilor medicale. Că, deh, nu poţi scrie anumite compensate dacă bolnavul nu are hârtie de la medicul specialist. În cazul în care pacientul trece şi testul ăsta, îmbrac haina de IT-ist. Să mă asigur că funcţionează serverele, internetul, cititorul de carduri. Aha, şi că am curent electric. Că dacă nu am, pa consultaţie. Şi uite aşa, abia după minim 8-9 minute, încep cu adevărat dialogul medical şi consultaţia în sine. Teoretic am 20 de minute alocate. Mai scriu în fişă, mai scriu în registru, mai scriu şi pe calculator. Nah, a cam trecut timpul. Când să fac eu prevenţie? Când să explic bolnavului cum să trăiască sănătos? Sistemul ăsta, care a costat mulţi bani publici, ar trebui să mă ajute. Să-mi eficientizeze munca. Ar trebui să am la dispoziţie o bază de date corectă şi sincronizată între instituţii, care să-mi permită să sar peste munca asta de poliţist. Că nu mi se potriveşte şi nu pentru asta am făcut atâţia ani de şcoală şi sacrificii.

Şi am ajuns şi la pacienţi şi la vina lor. Că nu se alimentează corect, atât ei cât şi copiii lor. Că vin prea târziu la medic. Că preferă tot felul de leacuri naturale. Că ascultă tot felul de neica nimeni care-şi dau cu părerea. Că nu se vaccinează, că ei sunt deştepţi foc şi citesc pe net tot felul de mizerii scrise de alţii ca ei, care le ştiu pe toate. Sau pur şi simplu din nepăsare. Din atitudinea aia specific românească, „mie nu mi se poate întâmpla nimic”. Ia să vă întreb eu acum, câte dintre voi, dragi cititoare, îşi fac un examen corect şi periodic al sânilor? Sau un consult ginecologic? Astfel se poate preveni cancerul genital. Câţi dintre voi, domnilor, îşi fac periodic un consult preventiv pentru depistarea precoce a cancerului de colon, prostatic sau pulmonar? Aşa-i că puţini? Şi apoi, când vă îmbolnăviţi, pişaţi ochii pe la moaşte să facă o minune. Cu mentalitatea asta, o să vă vindecaţi la autopsie.

Dacă voi nu aveţi grijă de voi, atunci cine să o facă? Credeţi că are cineva timp sau disponibilitate să vă roage? Sau aşteptaţi grijă de la statul care nu e în stare să-şi ţină acasă populaţia activă şi care-şi condamnă copiii să crească fără părinţi? Milă şi compasiune? Condiţii decente de trai? Speranţe? Siguranţă? Sănătate? Fericire? Nu, serios, mai bine căutaţi-l pe Moş Crăciun. Vă dau adresa?