În general, sunt un tip care are mult respect pentru oamenii din jur. Mai iau eu la mişto pe unul sau altul, dar totdeauna cu motive întemeiate şi fără răutate. Nu sunt misogin. Nu ironizez gospodinele prin trafic, chiar dacă multe dintre ele nu ştiu să parcheze sau să dea cu spatele. Sunt absolut convins că fără delicatele reprezentante ale sexului frumos şi sensibil am fi doar o ceată de gorile dezorientate. Ca medic, ca scriitor, ca prieten, ca om conectat la tot ceea ce se întâmplă în jur, aud multe poveşti. Uneori chiar trăiesc situaţii ce mă lasă fără cuvinte. Aşa cum e cea de mai jos.
Nu sunt eu foarte îndemanatic, dar săptămânal particip la curăţenia care se face în casă. Deschid geamurile, ajut la şters praful, aranjez biblioteca şi, da!, dau cu aspiratorul. Cu căştile pe urechi, cu muzica la maxim, concentrat la o nouă povestire sau un nou roman, dar prezent fizic şi implicat în activitatea casnică. Sunt meticulos şi ordonat. Consider că e o dovadă de respect să nu mă sustrag chestiunilor ăstora gospodăreşti.
E o sâmbătă ca oricare alta. Mă trezesc dimineaţa devreme. Beau cafea şi recitesc ceea ce am scris noaptea. Sunt în formă. Mă apuc de treabă. Soare. Cald. Azi am de spălat şi geamurile, că de la praful din oraş şi ploaie au devenit aproape opace. Trec câteva ore bune. Am învăţat repede. Soluţie pentru geamuri, hârtie rolă, se şterge sticla până sclipeşte. La fel, rama şi pervazul. Sunt mulţumit de rezultat. Din păcate, am rămas fără ţigări. Mă îmbrac şi mă duc la magazin. La întoarcere iau o cola şi mă aşez pe bancă. Merit o pauză. Privesc în jur. Observ un domn care se uită la mine insistent. Mă salută. Politicos, îl salut şi eu. Se apropie.
Tace. Mă uit la el. Privirea lui imploră solidaritate masculină. L-am invitat să meargă împreună cu mine şi mi-am cumpărat draperii închise la culoare. De acum înainte nu voi mai declanşa crize casnice. Voi da frumos cu aspiratorul departe de ochii lumii.
Şi eu care mă gândeam că voia să-mi ceară o carte, când s-a aşezat lângă mine pe bancă...