Florin HAIDAMAC

Am avut astăzi câteva consultaţii la domiciliul pacienţilor care mă solicită prin oraş. Că, deh, colegii mei, medicii lor de familie, refuză constant asemenea deplasări, deşi nu au de mers prin glod şi zăpezi, cum am eu pe drumurile de lângă Dispensarul SF. Am colege care nu fac naveta, stau prin cabinete în oraş, îmbrăcate la taioraşe şi purtând tocuri. Sunt date cu Armani, bineînţeles, machiate din belşug, au unghii lungi şi inele de aur pe toate degetele. Dar nu ar face, măi frate, un domiciliu, nici să le picuri cu ceară. Lasă că le suplinesc eu, băiat muncitor. Apropo de colegi, vă povestesc ceva ce pe mine m-a făcut să râd ca intoxicatul cu heliu. Ştiţi că acum câţiva ani, nu mai ştiu câţi, am vrut noi, medicii de familie, să facem un fel de grevă. Că nu ne conveneau nouă salariile. Bun. În principiu, motivele au fost mult mai complexe, dar ăsta durea cel mai tare. Şi ne-am strâns mai mulţi la o şedinţă. Eu nu am timp să particip la din astea, chiar le evit constant, dar atunci, nu ştiu cum naiba, m-am lăsat prostit de un coleg revoluţionar. Am ajuns la locul faptei. Era plină sala de doctoriţe. Era iarna. Toate aveau blănuri lungi, haine de zeci de milioane, aveau iphoane, la vremea aia nu şi le permitea tot melteanul, aveau sute de grame de aur pe ele şi, sunt absolut convins, conduceau maşini scumpe. Chiar le-am spus: „Băi, dacă vine presa, vă faceţi de tot căcatul. Voi nu vă daţi seama că, la modul în care sunteţi îmbrăcate, nu o să vă creadă nimeni că suferiţi de foame?” Ce au făcut? Mi-au sărit în cap. Cu femeile nu e bine să te pui, că astea bat un barou de avocaţi. Am plecat imediat şi mi-am văzut de ale mele. În fine, asta apropo de prefăcătorie.

Revenind, vă spuneam că am fost prin oraş la consultaţii. Am eu o bătrânică de treabă, care stă singură şi cu care mă chinui de mult din cauză că suferă de gută. Are dureri mari. Şi de fiecare dată când nu mai poate îndura mă sună şi mă cheamă la ea. De fiecare dată găsesc o combinaţie de injecţii cu care o pun pe picioare. Mă serveşte bunica asta uneori cu dulceaţă de cireşe amare albe. Preferata mea. Astăzi însă am găsit-o în pat. Nu se putea mişca. Am consultat-o. I-am spus că-i trebuie injecţii şi, cum ea nu putea merge, am decis să mă duc eu la o farmacie din apropiere să i le cumpăr. Mă aşez cuminte la coadă. În faţa mea era o acritură îmbrăcată în blugi decoloraţi şi o haină de stofă până în talie. Dinţi galbeni. Glas strident. Emana şi un miros neplăcut, dar sunt obişnuit cu tot felul de duhori. În spatele tejghelei, două făpturi desprinse parcă din reclamele la fixative de păr. Amândouă erau tapate la maxim, de ziceai că şi-au conectat vibratoarele la curent trifazic. Una dintre ele era blondă, de un blond din ăla spre gri. Îi venea culoarea asta cum îmi vin mie chiloţii tanga roz. Cealaltă o roşcată cu un zâmbet tâmp pe faţă, areactivă și cu o gură mare, la propriu. Din ceea ce am dedus, blonda gri cu alură de robot era asistentă, roşcata era practicantă. Acritura din faţa mea avea o reţetă compensată.

- Gabaran de 400, trei pe zi i-a dat medicul? întreabă blonda robot.

- Da. Dar degeaba ia. Nu e bine deloc mama.

- Dar nu o ameţeşte?

- Ba da. E tot timpul tehuie.

- De la gabaran e aşa. Daţi-i numai două pe zi, că e mult trei. Şi medicii ăştia mai greşesc, continuă creatura.

- A luat şi două şi tot ameţită era.

- Na, mai scadeţi la una pe zi.

- Săptămâna asta nu i-am dat deloc şi tot aşa a fost.

- Cine ştie? Dar văd ca are şi acid tioctic? Ăsta se dă pentru diabet. Are diabet mama dumneavoastră?

- Nu, doamna farmacistă, nu are.

- În mod sigur are o polineuropatie, ceva. De asta i-a dat aşa. Dar să ştiţi că nu e prea bun. Avem noi ceva străin, care merge mult mai bine.

Ciocănitoarea se combină. Chiar dacă are de dat bani în plus, pune botul. Şi-i bagă fătuca pe gât ce avea ea în plan să vândă.

- Dar ceva pentru ficat i-a dat medicul?

- Nu i-a dat, că medicii ăştia nu au nici o treabă. Sunt proşti grămadă. Eu i-am spus că pe mama o doare ficatul de la pastile.

- Lăsaţi că vă dăm noi ceva, la promoţie. 32 de lei cutia. Vă dăm două la 50.

- Foarte bine, dar să-mi scrieţi cum să le ia.

Nu am mai putut răbda. Abordez acritura.

- Doamnă, dar aţi fost cu mama la medic sau doar v-aţi dus să-i „scoateţi” reţeta? Nu mai faceţi toţi medicii proşti, că nu e chiar aşa.

- Pentru ce să mă duc, domnule? Că şi aşa habar nu are. Şi ăştia din spital sunt la fel. Medicii ăştia bagă oamenii în mormânt.

- Am înţeles. Păi dacă toţi sunt proşti, de ce nu vă trataţi singură mama, doamnă? De ce acceptaţi ca fătuca asta, care are maxim 3 ani de şcoală postliceală, dacă îi are şi pe ăştia făcuţi la zi, nu 2 în 1, să vă bage pe gât o sacoşă de medicamente şi să vă schimbe tratamentul? De ce mai mergeţi la medic? Sau, nah, e sărăcie, şi vă prind bine compensatele. Dacă vă dădea medicul reţetă simplă, necompensată, de 200 de lei, începeaţi circul. Că are el procent de la farmacie. De ce credeţi pe oricine, dar pe medic nu?

- Lăsaţi-mă, domnule, în pace. Nu vă interesează ce fac eu.

- Aşa este doamnă. Pe nimeni nu interesează ce spun sau fac ăştia de teapa dumneavoastră. Daţi-i şi un săpun doamnei, mă adresez eu blondei robot. Îl plătesc eu.

Roşcata mă privea în continuare cu acelaşi zâmbet tâmp. Nu a auzit nimic în jurul ei. Văd şi de ce. Are căştile de la iphon pe urechi. Şi uitaţi aşa, dragi colegi care vă bateţi joc de meserie, ajung eu să îmi fie ruşine sau jenă să spun că sunt medic. Şi uite aşa, dragi colegi şpăgari, tot felul de fătuci de pe la tot felul de farmacii vă schimbă tratamentele şi vă afundă şi mai tare în rahat în faţa pacienţilor. Şi uite aşa, dragi colegi, incompetenţa, aroganţa, nepăsarea, şpaga, dezumanizarea unora dintre noi ne afectează pe toţi. Şi uite aşa, dragi pacienţi care puneţi botul, orice fufă, care a învăţat câteva medicamente pe de rost, poate să vă vândă ce vrea, chiar cu preţul sănătăţii voastre.

Şi nu! Nu e o problemă doar de salarizare. E o problemă de atitudine. Spunea cineva că România nu mai e de mult o ţară. E doar o plagă care a contaminat lumea. Pacient român contra medic român. Vrăjeală contra vrăjeală. Nesimţire contra nesimţire. Din păcate, tot războiul ăsta are victime colaterale. Şi astea sunt reprezentate de medicii care încă îşi mai fac meseria şi de pacienţii care încă mai cred în medici. Nu e mare pierdere, că sunt puţini.