Florin HAIDAMAC

O toamnă blândă până acum. Nu tu ceață. Nu tu frig sub 0 grade. Nu tu brumă. Nu tu cohorte de copii mucoşi la dispensar. Nu tu chinuri de câte 45 de minute pentru a porni maşina dimineaţa. Nu tu gustul ăla aproape metalic de Davidoff atunci când îl aprinzi în frig. Nimic din toate astea. Nimic dintr-o toamnă mizerabilă. Şi la propriu şi la figurat.

Maşina are tot felul de bătăi ciudate. Alternatorul funcţionează cu pauze. Mi se aprind la becuri în bord de spui că e pom de crăciun. Eu mă simt ca naiba. M-am îngrăşat ca o balerină la pensie. Activitatea sportivă am redus-o la câte o oră, două de antrenament la sac. Şi asta numai vineri, că în rest nu am timp. Am reuşit să mă lipesc de o viroză. La plămânii mei de fumător de aproape 20 de ani nu e chiar ceva plăcut. Sau de neglijat. Parcă-mi pasă? Mă şi văd, ca doctor, dându-mi sfaturi. Ar trebui să fumezi mai puţin. Ar trebui să nu mai mănânci toate porcăriile de prăjituri cu milioane de calorii. Ar trebui să faci sport zilnic, măcar jumătate de oră. Ar trebui să nu mai bei sucurile astea de tot rahatul din comerţ. De cola măcar m-am lăsat, aş zice eu în apărarea mea. Ar trebui să-ţi faci nişte analize. Ai naibii 40 de ani şi nu eşti de fier. Să-mi fac analize? Vrei să nu mai pot dormi pe urmă? Atâta timp cât fug câte 2-3 ore pe terenul de tenis la 35 de grade şi nu cad lat, e clar că nu am nimic. Atâta timp cât lovesc în sacul de box cu o ură şi cu o viteză demnă de Mike Tyson, e clar că sunt sănătos. Doctore, dacă te iau cu mine la un antrenament şi vezi cât de mult îmi pot forţa organismul, jur că ţi se face rău doar privindu-mă, aş spune eu tot în apărarea mea. Sunt de fier. Ce naiba?

Mai am căderi. Mai am deficite de motivaţie. Mai am momente în care îmi vine să dau naibii tot şi să mă apuc de altceva. Să forţez un nou început. Să construiesc din nou. Mai am momente în care vreau să pot să-mi pese doar de mine. Mai am momente în care îmi doresc să închid ochii la tot ce e în jurul meu şi să-mi dau iluzia că există un viitor pentru toţi cei care vin din urmă. Mai am momente, e drept scurte, de speranţă. Însă peste toate astea se aşterne rutina. Rutina care mă face să funcţionez uneori din inerţie. Rutina care poate plafona orice om.

Rumeg frânturi de gânduri în timp ce conduc spre cabinet. Sunt atent la volan. Oboseala mă mai face uneori să înjur. Nici nu am cum altfel. Mă temperez spunându-mi că nu toţi suntem egali. Nu toţi avem aceleaşi calităţi şi aceeaşi doză de inteligenţă. Din păcate, toţi avem aceleaşi vulnerabilităţi biologice. Toţi ne îmbolnăvim. Şi din păcate, unii dintre noi se îmbolnăvesc grav. La naiba!

˙***  

Nu poţi fi medic dacă nu ai o calitate umană de bază. Empatia. Nu poţi fi aproape de bolnav dacă nu reuşeşti, măcar pentru câteva secunde, să te pui în locul lui. Abia atunci îţi dai seama cum să-i alini suferinţa. Permanent îmi pun o întrebare. Cum aş vrea eu să fiu tratat dacă aş suferi de boala asta şi aş ajunge în faţa acestui doctor? Şi atunci îmi dau seama câtă încredere îşi pune bolnavul în capacităţile mele. Atât profesionale cât şi umane. E foarte simplu să spui m-am săturat. E foarte simplu să spui sunt obosit. E foarte simplu să spui ce naiba mai vor şi ăştia de la mine. E foarte simplu să închizi cabinetul după 20 de consultaţii. În teorie. E foarte simplu chiar să-ţi oferi scuza instinctului tău de protecţie. E atât de simplu şi atât de seducător să te comporţi ca un robot. E foarte simplu să amâni lucrurile care presupun voluntariat. E foarte simplu să ţi se urce la cap faptul că eşti special pentru anumiţi oameni. E foarte simplu să afişezi aroganţa erudiţiei. E foarte simplu să crezi că halatul alb îţi dă posibilitatea de a te comporta ca Dumnezeu. E foarte simplu să fii rece şi distant. E foarte simplu să refuzi să te încarci cu problemele altora. E foarte simplu să aluneci în iluzia că permanent ai dreptate. Păcat că unii colegi aleg căile astea simple.

Şi trec zilele. Şi văd sute de pacienţi. Şi mă încarc cu toate problemele lor. Mă îmbolnăvesc şi mă vindec odată cu ei. Uneori nu-mi iese. Uneori trebuie să mă uit în ochii unei mame şi încerc să fiu suficient de puternic când îi spun că nu mai are mult de trăit. Dacă îi spun. Şi poate chiar peste câteva zile aud că a murit. Şi ştiu că am avut parte de o ultimă privire sau de un ultim cuvânt.

E frustrant să ştii atât de multe. Mă uit pe nişte analize. Sau pe ecografii, tomografii, rmn-uri. Şi ştiu despre ce e vorba. Ştiu care e evoluţia naturală a bolii. Şi chiar dacă mă pun în locul pacientului pentru câteva clipe, tot îl dezamăgesc. Pentru că nu pot spera ca el. Nu pot spera împreună cu el. Bolnavul crede în şansa lui de vindecare. Eu nu pot crede. Pentru că ştiu că are cancer. Ştiu ce-l aşteaptă. Şi atunci, pentru a-l motiva să lupte, pentru a-i asigura o cât mai bună calitate a vieţii chiar în ultimele clipe, îi vând iluzii. Îi iau durerea. Ţine până într-o zi. Până când vede şi el că nu mai poate mânca. Că nu se mai poate da jos din pat. Că a ajuns la 40 de kilograme. Că s-a uscat. Atunci îşi dă seama că totul a fost un surogat de speranţă. Şi tot eu trebuie să suport ochii lui. Tot eu trebuie să găsesc cuvinte. De multe ori nu pot. Şi îmi rămâne doar privirea. Privirea mea. Privirea lui. Doi oameni care privesc împreună în abis. Din păcate unul din ei va păşi acolo în scurt timp. Şi o va face chircit de durere.

Sunt de fier? Eu aşa mă văd. Din păcate, în lumea în care trăiesc, rugina e adusă de priviri în abis şi de speranţe false.