Florin HAIDAMAC

Nedreptatea din viaţa cotidiană are mai multe forme de exprimare. Mai multe feţe sau măşti, cum vreţi. Asta pentru că e omniprezentă. O simţim acut. Noi, ăştia care ne-am obişnuit să privim atent în jurul nostru.

Străzile minunatei Românii sunt pline de tot felul de maşini. Asfaltul devine un lung şarpe de oţel de la primele ore ale dimineţii şi până târziu în noapte. Străzile sunt neîncăpătoare. Sunt sufocate de mulţimea de 'participanţi la trafic'. Altele noi nu am mai făcut. Că nu ştim decât să consumăm şi să emitem pretenţii. Să ni se dea. Că avem drepturi. De altceva nu suntem în stare.

Circulă pe drumurile astea, alături de căruţe şi multe hârburi, maşini de lux. Multe. Scumpe. Maşini de zeci de mii de euro. Nu pot să nu mă întreb ce afaceri de succes au cei care le conduc. Ce impozite plătesc statului aceşti cetăţeni, care îşi permit asemenea bijuterii. Nu sunt misogin. Dar nu pot să am alte gânduri atunci când văd tot felul de tinerele sau milf-uri la volanul unor bolizi care costă cât o vilă. De la cratiţă nu sari într-un aşa vehicul. Trebuie că sunt alte calităţi la mijloc. Pe care nu le pot decât presupune.

Nu despre asta e vorba însă. Ci despre nedreptate. Despre cum un profesor care nu dă ”meditaţii”, un medic care nu ia şpagă sau un inginer care lucrează în ţară nu-şi pot permite în veci aşa maşini. Marile averi, în ţările normale, se construiesc în generaţii. Nu peste noapte. La noi totul este posibil. La noi singurii care sunt controlaţi la sânge şi hăituiţi de către stat sunt tot ăştia care plătesc. Ăştia care au afacerile la vedere. Ăştia care umblă cu hârburi şi ţin în spate alţi şapte. Pe siliconate, pe manelişti, pe patronii plini de bani dar cu firma în insolvenţă, pe cei care-şi etalează luxul în care trăiesc, pe ăştia care muncesc la negru şi câştigă zeci de milioane într-o lună, pe cerşetori, pe toţi ăştia care nu-şi pot justifica averile nu-i deranjează nimeni. Nu. Ăştia pot evita mereu orice. Şi te privesc de sus. Te compătimesc chiar. Că eşti aşa prost de îţi rupi spatele ca să plăteşti taxe. Că rupi uşa pe la ateliere de reparaţii cu hârbul cu care circuli. Că abia de reuşeşti să-ţi faci un concediu. Că abia de îţi permiţi un costum. Că trăieşti pentru a plăti orice. De la facturi până la pensii şi operaţii pentru alţii. Tu, cel care faci ţara asta să meargă, ar trebui să ai statut special. Ar trebui să ai o relaţie de egalitate cu statul. Ar trebui să contezi. Să fii respectat şi încurajat. Nu jăcmănit. Nu umilit prin tot felul de instituţii. Nu stresat de controale care vin doar să-ţi pună alte biruri. Bani plătiţi pentru nimic. Că oricum nu se întorc la tine. Nici în spitale, nici în şcoala pe care o fac copiii tăi, nici în drumuri, nici în protecţia ta socială. Tot calul care trage e cel biciuit la sânge. Şi când nu mai e bun de tăvăleală e pur şi simplu abandonat. Că de acum nu mai contează. Nu-ţi convine? Ţi se arată aşa frumos deşertul pribegiei.

Nedreptatea vine la pachet cu nepăsarea. Cu egoismul. Cu invidia. Cu limitarea. Şi totul pleacă de la educaţie. În vremuri în care nu prea mai contează studiile unui om. Statutul social e dat acum de bani şi bolizi. Şcoala a devenit opţională. Îţi pui copilul să înveţe. Să facă eforturi. Să fie primul pe clasă. Merge la un liceu. E primul şi acolo. Intră la facultate. Termină cu succes. Şi? Se angajează pe undeva pe trei lei sau pleacă în ţări normale. Oricum ai gândi, tot îţi condamni copilul la nedreptate. Multă invidie atrage cel care are un munte de bani, dar ura pură şi chiar marginalizarea o simte cel care are un munte de inteligenţă. 

Era parcă un tip care împărţea dreptate şi vindeca bolnavi acum vreo două mii de ani. A plecat, nu? Scârbit poate de creaţia Tatălui. Sau poate depăşit de situaţie.