Florin HAIDAMAC

Nu vă mai spun poveşti. Nu vă mai prezint situaţii care pot părea, prin prisma unora, doar invenţii. Şi ştiţi la cine mă refer. La toţi ăştia care-şi dau cu părerea aiurea despre tot ceea ce e în jurul lor, fără să înţeleagă nimic. Pentru că nu pot. Pentru că nu-i duce mintea. Pentru că n motive.

Poate că unii dintre voi nu-şi dau seama în ce hazna trăiesc. Sau poate cred că aşa trebuie să fie. Că, nah, viaţa asta e dată pentru suferinţă, nu pentru distracţie şi huzur. Astea le aveţi bine inoculate. Abia când se întâmplă o tragedie săriţi toţi în sus. Şi băgaţi celebrele: ar fi trebuit aia sau ailaltă şi să se facă. Tipic. Nu ar fi trebuit, ci ne-ar fi trebuit sau ar fi trebuit să facem. Că toţi avem nevoie de multe lucruri ca să putem trăi într-o societate pe care o vrem civilizată. Nu mai urâţi medicii. Nu mai urâţi profesorii. Nu-i mai urâţi pe cei care sunt mai buni ca voi într-un domeniu sau altul. Pentru că vor pleca toţi şi veţi rămâne numai cu ciurucurile. Şi atunci tragediile se vor tine lanţ. 

Marea dramă a acestei ţări este incompetenţa. De sus până jos. Ţi-e şi frică să mergi să întrebi ceva pe undeva pentru că nu ştii sigur dacă răspunsurile vor fi corecte. Aşa se cultivă neîncrederea. Şi asta e o boală grea. Ura asta dintre toate categoriile sociale va îngropa România. Şi aşa se chinuie alţii să ne bage în pământ, dar chiar să ne săpăm singuri şi groapa?

Câţi copii trebuie să mai moară până ne dăm seama că nu avem de niciunele în sistemul public? Şi mă refer aici doar tangenţial la calitatea umană a unor halate albe. Mă refer în principal la lipsa de dotare, de reacţie rapidă, de, nu mi-e frică să spun, chiar competenţă în unele cazuri. Mă refer la legi aiurea, la birocraţie şi la sărăcie. Şi mă mai refer la ceva. La lipsa de educaţie. La semianalfabetismul care guvernează orice cătun din ţara asta. La generaţia tânără debusolată şi lipsită de perspective. La schimbarea scării de valori. La lipsa opiniei publice. Şi la mizerie. Da. Aici suntem campioni.

V-aţi pus vreodată întrebarea de ce nu avem multe lucruri normale? Sunt sigur că da. La răspuns v-aţi gândit? Vi-l dau eu, în caz că nu v-a trecut prin cap. Pentru că nu le merităm. Pentru că ne batem joc de tot ce avem. Să vă dau un exemplu. Există în oraşul ăsta câteva parcuri. Insuficiente pentru marea de copii care, spre surprinderea mea, continuă să se extindă. Copii condamnaţi la emigrare. Unde a fost un spaţiu verde au avut grijă unii să construiască blocuri, biserici, farmacii sau alte structuri betonate. În parcurile astea, de bine de rău, au încercat oficialităţile să amenajeze câteva locuri de joacă. Uimitor, au pus şi coşuri de gunoi. Am un prieten care locuieşte în străinătate. Masochist din fire, a venit cu familia lui câteva zile în ţara asta bananieră. Şi a dus-o într-un asemenea parc. Copilul, învăţat ca în occident, s-a descălţat. A vrut să umble desculţ prin iarbă şi pe nisipul de la locul de joacă. Că aşa e în ţări civilizate. Când a văzut mama lui, nemţoaică get-beget, mizeria, mucurile de ţigări, rahaţii de câini, hârtiile aruncate cu sfidare pe jos, cojile de seminţe, chiar câteva bucăţi de sticlă, ambalajele de te miri ce şi alte asemenea zoaie caracteristice unei adunături de români, a luat copilul în braţe şi a plecat. În aceeaşi seară s-a urcat în maşină şi a spus că pleacă înapoi cu sau fără prietenul meu, soţul ei. I-a zis că de acum înainte nu mai calcă în ţara asta.

Nu ne întrece nimeni la indolenţă, tupeu, distrugere, nesimţire, lipsă de respect. Ne batem joc cu seninătate de tot ceea ce e în jurul nostru şi apoi tot noi ragem că nu avem de niciunele. În rest, totul ni se cuvine. Şi ne mai mirăm că suntem percepuţi ca o plagă ce începe să contamineze lumea. Alţii încep să se vaccineze. Noi când naiba o să o facem?