Florin HAIDAMAC

Oboseala te împinge să faci lucruri ce pot părea pentru restul lumii anormale. De ceva vreme mi-am asumat rolul de scriitor. Am reuşit să-mi formez un nucleu de cititori. Privesc altfel tot ce este în jurul meu. Aud o frază pe stradă. Văd o situaţie ieşită din comun. Ascult pe unul. Ascult pe altul. Şi de aici plec în construcţia unui articol sau a unei povestiri. Obsesia mea, după cum bine ştiţi, este legată de lumea postapocaliptică. Sunt convins că rasa umană are nevoie de o resetare. Spre asta ne îndreptăm. Se vorbeşte în Biblie despre învierea morţilor. Sper să prind vremea aia. Invazia zombi.

Sunt seri în care stau în faţa foii albe şi încep să desenez frumos. Un decor sinistru. O linişte deplină peste un cavou colectiv. Un supravieţuitor. Nici el nu ştie de ce mai este în viaţă. Are resursele planetei la picioare. Încet, încet intru în starea asta. Ce ar trebui să fac? Cum îmi voi păstra sănătatea mintală şi integritatea fizică? Îmi zboară prin minte tot felul de cunoştinţe, de idei, de sfaturi pe care le-am citit sau văzut prin filme. Cum voi reuşi însă să descriu disperarea supravieţuitorului? Cum voi reuşi să transmit frica, groaza, panica, starea aia de sfârşeală atât înăuntrul, cât şi în afara lui? Astea nu mi le pot imagina. Trebuie să trec printr-o experienţă terifiantă pentru a putea apoi îmbrăca în cuvinte ceea ce am simţit. Pe cititori nu-i poţi minţi. Te simt imediat. Îţi dibuiesc scăpările, temerile, superficialitatea. Am învăţat de pe blog să fiu sincer în ceea ce scriu. Nu trebuie să cosmetizez nimic. Din experienţele mele de la orele de anatomie ştiu că e uşor să diseci oameni. Nu e însă uşor deloc să te diseci pe tine însuţi. Şi mai ales să faci asta în public.

Drace! Nu mă las descurajat. Nu pot scrie în seara asta? Nu-i nimic. E noapte. E pustiu pe străzi. E linişte. Pot face ceea ce-mi doresc de mult. Nu stau pe gânduri. Trag o duşcă de Jack. Cum nu sunt vreun anemic, dublez porţia. Gata. Sunt pregătit pentru o experienţă pe tărâmul morţii şi depresiei. Sunt pregătit să mă alătur celor care vor învia într-o anumită zi, zisă a judecăţii. Ies din scară. Aerul are un iz dulceag. Nicio lumină pe la ferestre. Contemporanii mei dorm buştean. Îmi convine situaţia. Agil ca o felină bântui pe străduţa îngustă care mă duce spre bulevard. Merg atent. Sunt concentrat la tot ceea ce e în jur. Dintr-o tufă sare un câine. Îl ignor. Javra are însă altă părere. Mârâie. Trec nepăsător. Ăsta turbează şi-şi cheamă colegii de tomberon. Mă văd înconjurat de cinci potăi care au pus gând rău pantalonilor mei. Nu merge cu cuţu-cuţu. Am în buzunar, aşa cum are şi eroul meu în rucsacul de supravieţuitor, câteva petarde. Aprind una cu Zippo. Le-am tras clapa javrelor. Zgomotul i-a făcut să o ia la sănătoasa. Sunt dat naibii, nu? Deh! În oraşul ăsta păstorit doar de indivizi nepăsători trebuie să fii precaut atunci când ieşi pe străzi. Cum plouă mai tare se înfundă aşa-zisele canalizări. Cum ninge trebuie să ştii să levitezi maşina pentru a parca sau a te deplasa. Iluminat public din părţi. Haite de javre pe drumuri. Mizerie. Praf. Insecte. Că doar nu mai stropeşte nimeni cu nicio soluţie. Dar lasă, băh, că noi suntem civilizaţi, plini de drepturi şi ajutoare sociale. Lasă, băh, că sunteţi aşa de proşti încât plătiţi în fiecare zi bani grei pentru mocirla în care trăiţi. Fără să comentaţi. De ce dracu' să plăteşti pentru a trăi în neolitic? Gândurile astea îmi fac bine. Îmi aduc nervii de care am nevoie pentru a nu mă lăsa sedus de nepăsare.

Ajung. Cimitirul. Liniştea asta nu o poţi găsi decât aici. Bântui ca fantoma printre morminte. Mă aşez pe o bancă. Citesc tot felul de nume de pe crucile din jur. Vieţi. Vieţi pierdute cu rahaturi. Cu stres, cu nervi, cu griji, cu nesiguranţă. Vieţi scurte. Ce înseamnă câteva zeci de ani la nivelul Sistemului Solar? Ce înseamnă o viaţă pentru Univers? Nimic. Vieţi din care au mai rămas doar câteva oase. Divelor! Frumuseţilor! Botoaselor! Ce rămâne din voi? Ăsta e adevăratul vostru parfum, nu sticla de Armani pe care o consumaţi săptămânal. Parfumul deşertăciunii. Uite unul. A trăit 70 de ani. A murit acum 20 de ani. Are chiar şi poză pe cruce. Moşule, ce viaţă ai avut? Acum eşti oale şi ulcele. Cum vei mai învia tu? Iau o mână de pământ. O bag în buzunar. O voi pune într-o clepsidră. Cu ea voi măsura timpul. Timpul morţii. Timpul mormintelor. E linişte. E plin de cavouri. Urmează cavoul comun. Al nostru. Al tuturor.

Un zgomot. Înţepenesc. Zgomot de paşi. Se mişcă greu cel care-i produce. Sting ţigara şi mă ascund după spătarul băncii. Vine după mine. A început invazia zombi? Îmi convine. Sunt viu, da? Eu am scăpat de virusul Z. Paşi. Paşi. Paşi. Nu se opresc. Sunt stană de piatră. Ştiu că sunt atraşi de mişcare şi zgomot. Mai ştiu că sunt prins pe picior greşit. Nu am nimic la mine. Nu pot face faţă situaţiei. Trebuie să ajung în apartament. Exact ca eroul meu, trebuie în primul rând să fiu în siguranţă. Ceva însă nu mă lasă să plec până nu mă lămuresc. Am plumb în picioare. Inima îmi bate de să sară din piept. Simt ceva ce nu pot defini. Frică, amestecată cu disperare dar şi curiozitate.

Într-un final decid să pun capăt tensiunii. Mă ridic. Ochii mi s-au obişnuit de mult cu întunericul. Îl văd. E la 10 metri de mine. E plin de sânge. Are un ochi umflat. Se mişcă foarte greu. Mă apropii de el. Nu mă bagă în seamă. Acum e momentul adevărului.

- Hei! Fac eu.

Rămâne pe loc. Ochiul sănătos dă să-i iasă din orbită. Tremură.

- Ce-i cu tine pe aici?

Nici un răspuns. A rămas nemişcat. Sunt lângă el. Tâmpit mai sunt. Nu e nici un zombi. E unul bătut zdravăn. Ţapăn de beat. Şi speriat. Mare bou am fost. Era să-i provoc un infarct omului.

- Hei! Calmează-te! Ce ai păţit? Te pot ajuta?

Ăsta îngaimă ceva.

- Zi mai tare.

- M-ai speriat de am făcut pe mine. Ce dracu'faci prin cimitir?

- Lasă asta. Vrei o ţigară?

Aprind două. Îi pasez una. Îi dau un gât de Jack din sticla specială din buzunarul de la piept. Ăsta învie.

- Ce dracu ai păţit? Cine te-a compostat aşa?

- Am băut. Cu colegii de muncă. Şi am plecat acasă cu bicicleta.

- Na, şi?

- Căcatul ăsta de vale, a dracului să fie ea! Am confundat frâna din faţă cu cea din spate. Aveam viteză şi m-am dus direct în cap. Atât îmi amintesc.

- Şi unde e bicicleta?

- Nu ştiu. Pe aici e o scurtătură către casă.
- Hai naibii la spital. Eşti ca un zombi.
- Ce e aia? E grav?

Mă abţin de la orice comentarii. Chem un taxi şi-l las în faţa spitalului pe alcoolistul ăsta care mi-a dat iluzia invaziei zombi. Nu a fost să fie azi. Poate data viitoare.