Florin HAIDAMAC

Observ în ultima vreme, în media, o frecvenţă crescută a cazurilor în care medicii din unele spitale se comportă ca în lagărele naziste. Pe principiul „tu treci naibii la gazare, tu stai dracului în pat că eu în noaptea de gardă am de dormit, tu fă ce vrei, că oricum mă doare-n cur dacă trăieşti sau crăpi”. Şi uite aşa au murit copii. Uite aşa au născut femei prin taxiuri. Copii morţi, normal. Uite aşa mor tineri din cauza unei operaţii de apendicită. Uite aşa stau necăjitele şi se chinuie în travaliu pentru că nu au avut de unde da şpagă să fie asistate de medic. Ba era chiar unul care urla la gravide. Că au dat prea puţin. Nu-i mai ajungea animalului. Am văzut la televizor. Gravidele respective erau vai de steaua lor. Sărăcie lucie. Şi din toată mizeria au strâns acolo o sută şi ceva de euro. Ăla, că nu-i pot spune medic, a aruncat banii şi a făcut iureş. Că nu le e ruşine? Cum vin fără bani la spital?

Toţi cei care aţi fost prin spitale ştiţi cum e comportamentul unora atunci când ori plicul nu a ajuns unde trebuie ori nu era suficient de gros. Indiferenţă totală. Ba mai urlă la tine şi infirmierele, spălătoresele, asistentele. Chiar şi liftierul are tariful lui. Că altfel mergi pe scări de faci infarct până ajungi pe secţie. Nu spun că peste tot e la fel. Nu spun că toţi medicii sunt pătaţi, şpăgari, indiferenţi, aroganţi. Departe de mine intenţia asta. Doar că sunt situaţii în care îţi vine să le dai cu ceva în cap. Unora. Numai că ăştia nu o iau peste ochi. Că au pază şi cartele la uşi. Peste mutră o iau ăştia care sunt în linia întâi. Cunosc medici de pe ambulanţă care şi-au luat şuturi în cur noaptea. Că au ajuns cică prea târziu la beţivul care zăcea în şanţ. Sau la nu ştiu ce mardeiaş încasator. Sau în cine ştie ce comunitate de asistaţi, care au numai drepturi. Inclusiv ăla de a chema salvarea la ora două noaptea. O mai iau peste ochi doctoriţele de la ţară, care trebuie să facă faţă unor bolnavi psihici agresivi, unor alcoolişti şi mai agresivi sau pur şi simplu unor guţani care cred că sunt pe tarlaua lor. Ăştia care te lasă să mori cu zile, de prin spitale, nu o încasează niciodată. Deşi o merită cel mai mult.

În multe cazuri nu sistemul este de vină. Şi asta v-o spun cu toată responsabilitatea. De vină sunt anumite scursuri umane, purtătoare din întâmplare de halat alb. Eu, dacă greşesc, sunt penalizat cu zeci de milioane. Că doar am contract pe cabinet cu casa de asigurări. Pe ăia care omoară oamenii cu zile îi sancţionează cu 10-20% din salariu. Parcă-i doare pe ei de salariu. Câţi dintre ei trăiesc numai din asta?

Şi uite aşa, din cauza unor uscături, marea majoritate a corpului medical este înjurat şi etichetat pe nedrept.

M-am hotărât să vă dau un exemplu de la un spital din ţară. Ca să vedeţi cam despre ce calitate umană vorbim.

***

În 14 ani de practică ar fi trebuit să învăţ să mă detaşez. Să privesc boala şi bolnavul obiectiv. Rece. Lipsit de afecţiune. Lipsit de empatie. Cică pentru a deveni precis ca un robot. Nu prea îmi iese asta. Mai ales atunci când este la mijloc un copil.

Un furuncul fesier întins, complicat, la un copil de doi ani necesită tratament în spital. Adică incizie, drenaj, antibiotice. La fel de important e tratamentul local de după intervenţie. Totul făcut în condiţii de asepsie. Normal. Pe secţie de profil.  Dar, ce sa vezi?, mama copilului a născut. Cel mic are 3 săptămâni. Nu poate merge la spital. Sugarul nu poate sta pe o secţie de genul ăla. Că riscă să vină cu tot felul de boli înapoi.  Rude nu au. La spital merge copilul cu tatăl. Acolo i se spune că e de internat. Doar că nu e posibil. Copiii stau în saloane doar cu mamele. Şi cică nu se poate să stea un tată într-un salon cu mame. Că de rezervă nu poate fi vorba. Că doar omul nu are bani. Clasic, nu? Ce se întâmplă? Medicul de acolo îi întinde o hârtie în faţă şi-l pune să semneze. Omul întreabă ce să semneze.

-          Semnezi că refuzi internarea.

-          Păi eu nu refuz internarea. Voi nu vreţi să mă internaţi. Daţi-mi o foaie, vă rog.

-          Dar ce bă, tu ştii să scrii?

Răspuns de medic. Intelectual.

-          Ştiu. Vreau să-mi semnaţi că nu mă internaţi.

Ce a păţit? I s-a închis uşa în nas. Pur şi simplu l-au scos afară. Doar că omul nu se lasă. Ia de la medicul său familie, la fel de indignat ca şi el, alt bilet. Pentru aceeaşi secţie. Deşi contractul cadru interzice asta. Dar ce să facă? Să aştepte să facă fetiţa septicemie? Merge înapoi. Acolo stă la urgenţe, la coadă, de cinci ore. Că prin ambulatoriu nu a mai putut intra. Încă nu a sunat să spună ce a rezolvat. Minunaţi oameni în sistemul ăsta, nu?

Dacă fetiţa era doar cu tatăl ei pe lumea asta? Nu se putea interna pe nicăieri, nu? Şi uite aşa punem oameni pe drumuri. Uite aşa ne batem joc de copii. Uite aşa ni se pare că noi suntem buricul pământului doar pentru că purtăm o cârpă albă. Că halatul alb nu se potriveşte pe oricine. Ăştia n-ar pleca naibii în străinătate. De ce oare?