Florin HAIDAMAC

În condiţii de sărăcie lucie, unii îşi permit să se înmulţească pe bandă. Ăsta e rodul prostiei, al nepăsării, al abrutizării, al alcoolismului. La ţară femeia e necăjită şi abuzată. Din multe puncte de vedere. Nu e ca emancipatele astea de la oraş, pastilate de mici şi care la 25-30 de ani se chinuie cu tratamente de fertilizare. Cum o dai, iese cu minus. La naiba cu toate astea! Mi-e rău. Vreau să închid şandramaua şi să mă duc acasă.

Se deschide uşa din nou. Îmi este adus pe braţe un bunic. Îl ştiu. Cancer pulmonar. E galben. Are 43 de kilograme.

-          Puneţi-l pe canapea, fac eu. Ce e cu el?

-          I s-a făcut rău de dimineaţă, îmi spune unul din băieţii lui. Şi a ţipat să-l aducem aici.

-          Trebuia să mă anunţaţi. Că veneam eu la el.

-          A auzit de la o vecină, care a fost cu copilul dimineaţă, că sunteţi bolnav şi nu a vrut să vă chinuie.

Mi se pune un nod în gât. Omul ăsta e terminal. E pe moarte. El ştie asta. Şi totuşi a venit, cu un picior în groapă, la mine. Ca să nu mă forţeze să conduc bolnav. Ce să mai spun? Se pare că am o faţă tare chinuită pentru că bunicul ăsta îmi spune:

-          Lăsaţi domn doctor, că mâine veţi fi bine.

E sfârşit. Abia vorbeşte. E în dureri groaznice.

-          Am vrut să-l ducem la spital, spune băiatul.

-          Şi ce să-i facă acolo? Nu-l primesc ăştia, şoptesc eu. Lasă că-i pun nişte injecţii.

Rup trei fiole şi încerc să găsesc o venă. Bunicul abia respiră. Eu abia stau în picioare de durere. Doi bolnavi care se ajută unul pe altul. Îi fac tratamentul şi-l ţin cinci minute întins. Parcă nu mai horcăie aşa. Chiar dă să se ridice singur.

-          Stai, bunicule, acolo, că nu poţi să mergi acum.

Se ridică la marginea patului şi mă priveşte. Nu pot să descriu ce era în ochii ăia. Mai bine tac. Îl ajut apoi să ajungă la maşină. Mă întorc în cabinet. Privesc dincolo de tavan, aşa cum fac de fiecare dată când am un asemenea pacient. Poate mă vede cel care stă nepăsător printre nori.

Intră femeia cu testul.

-          Du-te la baie şi adu-mi urina în chestia asta, îi spun eu dându-i un recipient de plastic.

Asta se uită la mine.

-          N-ai înţeles? Te pişi în asta şi vii încoace.

-          Nu. Nu e asta. Vă simţiţi bine?

-          Nu.

-          Atunci vin mâine.

-          Bun. Vii mâine cu al tău.

Mai bine. Mâine voi fi în formă.

-          Pe la ce oră?

-          Pe la 9 jumate.

-          Dar programul e de la 9.

-          Şi ce treabă ai tu cu programul meu? Vii când te chem eu. Şi acuma valea. Şi spune-i lui Rocco să nu cumva să se dea ocupat mâine.

-          Dar nu-l cheamă Rocco. Vasile îl cheamă.

-          Lasă că ştiu eu mai bine.

O scot afară. Mâine dimineaţă mă duc la bunicul cu cancer. Poate nu face Cel de Sus vreo glumă proastă şi-mi răpeşte şansa de a-i întoarce vizita. Îl cred în stare.