Florin HAIDAMAC

Sunt femei, pe lumea asta, răsfăţate de soartă. Sunt femei iubite, respectate, femei carismatice, pe care destinul le ţine în braţe. Unele sunt binecuvântate cu copii şi cu posibilităţi de a creşte aceşti copii. Nu ştiu dacă sunt multe sau puţine asemenea diamante. Important e că ele există şi noi, cei care ne credem mari şi tari, ar trebui să le preţuim. Pentru că numai o mamă ştie ce înseamnă un copil bolnav. Numai o mamă ştie cum e să stai într-un spital cu medici aroganţi, cu asistente care te privesc de sus, mai ceva ca doctorii, cu infirmiere morse, care fac nazuri când îndrăzneşti să le ceri să schimbe un cearşaf. Numai o mamă tremură pe tot parcursul vieţii copilului ei. Nu neg şi nici nu minimalizez rolul tatălui. Departe de mine asta. Doar că taţii nu au instinct matern. Aşa sunt construiţi. În fine.

Mai sunt femei, pe lumea asta, care suferă. Puse la încercare crunt. Femei care au cancer, femei paralizate de accidente vasculare oribile, femei care sunt nevoite să suporte mutilări fizice greu de imaginat. Şi totuşi, cât de demne sunt în suferinţa lor. Le-am văzut, le-am admirat. Am încercat să fiu aproape de ele. Poate am reuşit uneori.

Sunt şi bunici pe lumea asta. Bunici cu părul alb. Care încep să plângă atunci când tu, medicul, le treci pragul casei. Şi îţi spun, sfios, printre lacrimi, că le e ruşine, că ele sunt bătrâne şi locul lor e la cimitir, nu la doctor. Că ele nu te-au chemat, familia te-a solicitat. Bunici care citesc Biblia în fiecare zi. Bunici care, după ce le-ai alinat suferinţa, aprind pentru tine lumânări duminica la biserică.

Şi sunt femeile cu care soarta a fost mereu zgârcită. Despre o asemenea situaţie vreau să vă vorbesc acum.

***

Mă trezesc devreme, ca de obicei. Fac mental planul pe ziua de azi. Am de mers în multe locuri, am de făcut vizite la domiciliul pacienţilor. M-am apucat de un curs intensiv de engleză, să-mi ţin mintea ocupată. Drumul până la cabinet e guvernat de vocea din boxe, că, deh, m-am modernizat, cursul e pe CD.

O tanti cu o voce plăcută îmi explică ce e ăla past tense. Îmi dă şi exemple. Este chiar şi o mică scenă de dialog. Ca lumea, cursul. Mă calmează. Nu mai înjur aşa la volan. Încerc să mă menţin gentleman în cloaca asta de trafic, plină de melteni şi şoferiţe din bancurile cu blonde.

La dispensar nu-i multă lume, deşi îmi cam bag picioarele în ea reformă şi nu consult după programări. Pacientul e primit oricând, aşa fac de ani de zile. Văd câţiva copii. Mai văd o gravidă. Mai eliberez câteva reţete compensate. Muncă obişnuită. Termin ce-am de făcut, beau o gură de apă, că m-am lăsat de cola şi plec pe teren. Trebuie să merg la o mamă cu care Dumnezeu nu a fost chiar generos. O femeie de vreo 30 de ani, cu un grad de retard. Nu mare, dar suficient încât să aibă probleme majore la citit, să nu cunoască banii, să aibă dificultăţi de vorbire. Am eu o bănuială că i se trage de la bătăile pe care le-a primit când era mică. Tat’su e un beţiv ordinar. Mai venea pe la mine. Beat. Asta până când m-am enervat şi l-am dat afară. Acum mă ocoleşte. Parcă-mi pasă?

În fine. Femeia de care vă spun nu e măritată, dar are doi copii. Nici ea nu ştie cu cine. Ce fel de scursură să fii încât să laşi gravidă o asemenea năpăstuită? Ţin minte că ea avea deja un copil, o fetiţă, când a venit la mine şi mi-a spus că nu-i mai vine ce le vine la femei. Şi am pus-o la ecograf. Şi, surpriză, sarcină în 6 luni. Ţin minte cum a plâns pe holurile cabinetului. A născut. Copilul a fost bine. Chiar surprinzător de bine a crescut.

Stau toţi trei într-o căsuţă mică, reparată de câţiva vecini milostivi, că avea un perete crăpat, bătea vântul ca afară. Trec prin grădina plină de flori şi intru. E destul de curat. Copiii sunt mucoşi, plini de praf de zvăpăiaţi ce sunt, dar sănătoşi. Nimic grav. Pe jos nu sunt podele, e pământ. Oare cum o fi când plouă? Cum o fi iarna? La naiba! Alţii îşi schimbă parchetul o dată la 2 ani, că nu le mai place culoarea.

Copiii ăştia nu sunt crescuţi în puf. Sunt crescuţi în tot felul de privaţiuni, de către o mamă retardată, dar care îi iubeşte enorm. Şi parcă Dumnezeu, tocmai pentru că se simte vinovat oarecum, nu-şi ia mâna de pe ei. Copiii ăştia au fost bolnavi de două ori. În 6 şi respectiv 3 ani, de când s-au născut. Asta în timp ce alţii, din familii cu posibilităţi, îmi sunt aduşi lunar sau chiar mai des. Cu faringite, bronşiolite, pneumonii, diarei, vărsături, alergii şi altele.

***

Câţi dintre voi treceţi nepăsători în faţa unor asemenea poveşti? Câţi dintre voi priviţi, vă prefaceţi empatici şi apoi vă întoarceţi la indiferenţa voastră? Câţi dintre voi aţi pune mâna pe unelte şi aţi ajuta la repararea casei unei astfel de familii? Nu mă refer în cazul de faţă, pentru că tot Dumnezeu a trimis oameni potriviţi acolo. Sunt câţiva care strâng bani pentru a-i cumpăra scânduri, să-i poată pune podele. Jur că mă bag şi eu. Cu cât îmi pot permite.

Câţi dintre voi, cei care locuiţi prin oraşe, aţi fi dispuşi să sacrificaţi puţin din timpul vostru preţios pentru a deschide ochii şi a privi în jur la cei care ar avea nevoie de sprijinul vostru? Când v-aţi gândit ultima oară şi la alţii?

Dumnezeu, uneori, creşte copii. Pe voi cine v-a crescut?