Florin HAIDAMAC

Ceaţă. Ceaţă care înveleşte drumul de la primele ore ale dimineţii. Îţi intră în ochi. În haine. În creier. În suflet. Ceaţă depresivă. Ceaţă care aduce dureri. Urât început de primăvară.

Ţin minte că acum câţiva ani, la timpul ăsta, era cald. Erau flori. Acum nimic nu mai e normal. S-a schimbat vremea. S-au schimbat şi vremurile. Ce să mai spun de oameni? Sunt puţini cei care mai au tăria de caracter şi curajul de a se gândi şi la alţii. Am fost într-o zi să cumpăr pâine. E un magazin chiar lângă fabrică. Lume multă înăuntru. Tocmai ce a sosit pâinea caldă, cu o aromă care inundă încăperea. Stăteam la coadă şi mă uitam pe geam. În faţa magazinului era un copil. Cred că nu avea mai mult de 10 ani. Flămând. Trimis la cerşit. Din cei zece oameni care au ieşit din magazin, nu a fost unul care să-i dea măcar un colţ de pâine. Am cumpărat o franzelă caldă şi o sticlă cu iaurt. Ce inimă să ai să treci pe lângă un copil flămând? Suflete haine. Se dau necăjiţi şi loviţi de soartă, chiar şi din ăia care stau cu Mercedes-ul în garaj. Toţi au pretenţia ca statul să-i ajute. Să tot le dea. Ba subvenţie la căldură, ba ajutoare sociale, ba nu ştiu ce pensii de boală şi multe altele. Când vine vorba ca ei să ajute pe alţii, întorc privirea. Eventual plini de compasiune pentru maidanezi, dar pentru copiii flămânzi şi abuzaţi nu. Zombi sunt toţi ăştia. Carcase fără suflet.

Prin prisma muncii mele văd zilnic multă nedreptate. Văd multă suferinţă. Şi mai văd moarte. Vreţi să vă spun cum e? E al naibii de greu. Conştientizezi în fiecare secundă că pragul dintre aici şi Dincolo e extrem de fragil. Ce laşi în urmă? Nimic concret. Ce ai făcut cu viaţa ta? Ai plătit facturi. Ai perpetuat o stare de lucruri de care nu vor scăpa nici copiii copiilor tăi. Că aşa i-ai învăţat prin exemplul personal. Să fie indiferenţi, egoişti, zgârciţi. Să accepte abuzul cu seninătate. Ai încercat să aduni. Să ai. Să trăieşti doar prin prisma unor hârtii. Convingerea mea este că mulţi dintre noi trăiesc degeaba. Prea mulţi.

***

Zi de lucru. Sunt obosit. Mă forţez prea tare în ultima vreme. Citesc. Învăţ. Fac sport mai ceva ca în tinereţe. Şi, DA!, mă implic prea mult în tot ceea ce trăiesc. Sunt deprimat. Şi nici vremea asta ceţoasă nu mă ajută.

Drumul până la cabinet e greu. Merg cu toate becurile aprinse. Parcă sunt pom de Crăciun. Nu mai înjur la volan. Şi nici nu mai fumez când conduc. Doar rumeg gânduri, încercând să reaprind speranţe.

Pe holurile dispensarului e aceeaşi aroma de Davidoff şi mentă. E prea dimineaţă. Încă nu s-au adunat pacienţii. Dau drumul la aplicaţia cu care contribui la reforma sanitară de câţiva ani. Se încarcă greu. Nici laptopul nu e chiar de cea mai bună calitate. Dar ce să fac? Mă adaptez la cât îmi pot permite.

Îmi beau cafeaua cu ochii în tavan şi cu picioarele pe sobă. E cald. E plăcut. E linişte. Trece jumătate de oră. Se adună lumea în sala de aşteptare. Ies pe hol şi invit primul pacient. E o bătrână cu cancer de colon. O privesc atent. Plânge. O întreb ce a păţit. De parcă eu nu ştiu.

-         Primele două perfuzii le mai suport cumva. La a treia, domn doctor, pun trei flacoane mari cu nu ştiu ce. Atunci mi se face rău. Şi nu numai mie. Era o femeie în patul de la geam, care se chinuia să verse. Nu mai avea ce. Doar câţiva stropi de fiere. Până când trebuie să fac eu perfuziile astea?

Ce să-i spun? Ce să o învăţ? A fost operată. A făcut infecţie. Am pansat-o la cabinet o lună întreagă. În fiecare zi. Drena la puroi din burtă de ziceam că nu se va mai opri niciodată. Acum operaţia e închisă. Nu mai curge nimic. A slăbit foarte mult. Dar poate încă merge. A venit la mine să o consult şi să-i dau reţeta lunară. Că n-are doar cancer. Nu ştiu ce să-i spun. O dezbrac şi o consult. Ştiu că în scurt timp va cădea la pat. Şi nu va mai putea veni la mine. Voi merge eu la ea. Şi iar voi face antalgice. Şi iar voi răspunde evaziv la întrebări. Şi uite aşa se mai stinge o flacără. Uite aşa mai ia sfârşit o viaţă.

Următorul pacient e un copil dintr-o familie fără nici o posibilitate materială. Nu e vina lui că s-a născut în locul ăsta, în timpurile astea, din părinţii ăştia. Are doar 11 luni. Va avea timp să afle mai târziu cu ce handicap a pornit în viaţă. Şi aici mă refer la handicap în sens metaforic. Nu fizic. Mama e retardată. Am întrebat-o dacă nu e gravidă. Mi-a spus că nu. Am întrebat-o când a avut ultimul ciclu. Mi-a răspuns că marţi. Nu m-am enervat. Că nu am ce face. Copilul tuşeşte. Face febră. E murdar. Are patru rânduri de haine subţiri pe el. Plus două căciuliţe. Îl consult. Îi dau câteva medicamente pe care le-am primit de la cineva. Într-un colet mare cu haine pentru copii, trimis de o doamnă din Franţa, am reuşit să găsesc câteva care să-i vină copilului. Îi dau mamei o plasă plină şi o instruiesc despre cum trebuie să administreze tratamentul. După privirea ei îmi dau seama că vorbesc la bec. Clar, iar voi mobiliza personalul şi iar vom face de gardă pe la casa ei. Să fiu sigur că totul merge bine. Muncă de linie întâi, aşa te-aş da dracului uneori! Doar că nu pot trăi fără tine.

Chiar dacă mi-am început ziua cu depresii, mi-o închei cu speranţa că poate unul din miile de copii pe care i-am tratat de-a lungul anilor va încerca şi el, când va fi mare, să ajute pe alţii mai puţin norocoşi.