Frânturi din viața actriței Maia Morgenstern, dăruite sucevenilor cu tandrețe, cu nostalgie, cu umor, în spectacolul-confesiune „Nu sunt eu”

Trăire și retrăire. Recunoștință și revoltă. Bucurii și tristeți. Frânturi din viața actriței Maia Morgenstern, dăruite sucevenilor cu tandrețe, cu nostalgie, cu umor, în spectacolul-confesiune „Nu sunt eu”. Sucevenii care au ales să participe la cel de-al doilea eveniment cultural din cadrul proiectului „Teatru la Cetate”, organizat de Muzeul Național al Bucovinei, în perioada 26-28 august 2022, au avut parte de o seară magică. Nu exagerez. Nu mă gândesc la acea magie... De această dată emoția, povestea, trăirile au fost cele care au creat magia unei seri perfecte și mă bucur mult că au fost sute de oameni care au luat parte la acest spectacol. Am simțit frenezia de dinainte de spectacol, când oamenii își căutau un loc cât mai aproape de scenă, își mutau scaunul dintr-un colț în altul doar să o vadă mai bine pe Maia Morgenstern, să-i soarbă fiecare cuvânt, gest, mișcare din „propriul puzzle”.

Istorie. Viață. Neuitare

Spectacolul „Nu sunt eu”, direcția de scenă Victor Ioan Frunză - Teatrul Dramaturgilor Români, București, este despre viața Maiei Morgenstern, un tablou cu pete de culoare, dar și mult cenușiu, un univers trăit de actriță, în care ești prins și tu, spectator.

Pentru că povestea ei de viață „devine” povestea multor alți oameni care au trecut prin nedreptăți istorice, oameni care au trăit adevărate drame înainte și după anul 1944. Destine frânte dacă amintim doar de epurările staliniste, de Holocaust, de deportările în Siberia, de lagărele comuniste etc. Fac parte din istorie și nu trebuie uitate.

În jurul orei 19:30, Maia Morgenstern urcă pe scenă. Poartă o uniformă de școlăriță, neagră cu guler alb, șosete albe și pantofi de lac, roșii, iar la gât poartă o stea de mare tot roșie. De aici încep destăinuirile, din copilărie, de la Mangalia, trecând, apoi, prin mai multe vârste... Memoria părinților pentru Maia este primordială, așa că în spectacol este și tata (Usher Morgenstern, Dusea), este și mama (Sara), moldoveancă, din Dorohoi, ambii matematicieni, dar este și profesoara de geografie, care la 8 ani a umilit-o în fața colegilor („Eşti ovreică, Morrrgănştern??“; „Eu? Nu, nu sunt eu!“; „Ce nu eşti tu? Nu eşti Morgenstern?“, „Acum râdea toată clasa“).

Caruselul amintirilor, final

Maia și-a pus sufletul pe tavă și s-a prezentat în fața publicului așa acum a fost ea în copilărie, în adolescență, fiică, femeie, actriță, cu îndrăzneală, asumat, folosindu-se de atuurile pe care le are: inteligență, carismă, voce, mișcare scenică, mult haz etc. A cântat, a dansat, a făcut yoga, și-a îmbrățișat păpușile, și-a privit cu nostalgie și sărutat uneori fotografiile cu cei dragi ai ei (din decor făceau parte câteva păpuși, o canapea, cutii vechi, fotografii de familie, un disc vinyl și pick-up, la care asculta în copilărie muzică clasică, Bach, Mozart, Beethovenetc.).

Publicul a fost mereu acolo, în povestea Maiei, și a reacționat prin aplauze de fiecare dată când actrița mai adăuga o piesă în propriul puzzle. Finalul piesei este unul emoționant: „În ziua în care am îmbătrânit, am plâns. Un pic. Știu eu de ce. În ziua în care am îmbătrânit, am obosit un pic. Am respirat greu și m-am rezemat de un copac. Am respirat și am uitat unde am plecat. Și-am râs, nu știu de ce. A fost frumos.”

Maia Morgenstern, în vârstă de 60 de ani, și-a convins publicul să pătrundă în caruselul amintirilor ei prin onestitate, sinceritate, respect și publicul nu a rămas dator. Artista a fost aplaudată la scenă deschisă minute în șir. A primit un buchet de flori din partea directorului Muzeului Național al Bucovinei, Emil Ursu. A fost chemată și rechemată pe scenă pentru a-și primi binemeritatele aplauze: „Vă mulțumesc! Mulțumesc, Suceava! Vă mulțumesc pentru că m-ați invitat”, a spus artista, profund emoționată de căldura cu care au primit-o sucevenii în mijlocul lor.