Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
„Morții nu se pot întoarce acasă pe jos”. Un adevăr atât de simplu, rațional, încât nu pare necesar a fi rostit, dar care atunci când răsună din gura cuiva devine de-a dreptul dureros, crunt, cu ramificații multiple.
Nu se pot întoarce... acasă... pe jos... Cine are grijă de ei?
Noul spectacol pus în scenă de Teatrul „Matei Vișniec” Suceava, „Întoarcerea acasă”, care a avut premiera în debutul Festivalului internațional „Zilele Teatrului Matei Vișniec”, ajuns la cea de-a VI-a ediție, se dovedește a fi unul tulburător, profund, poetic și sinistru în același timp, ca o creație bacoviană, care te farmecă și înfioară.
Pornind de la un text al lui Matei Vișniec scris în urmă cu aproximativ 20 de ani, „Recviem”, spectacolul se dovedește a fi extrem de actual prin prisma războiului care se desfășoară atât de aproape de noi.
Într-un decor înfiorător de simplu și cenușiu, ca între pereții unui sicriu sau ai unui mormânt, personajele, care sunt de fapt un tot unitar – o armată a morților, care vor să se întoarcă acasă, intră într-un dialog tulburător cu durul general care a venit să le anunțe că „s-a dat lumină” și „s-a împărțit Iertarea Supremă” și le dă comenzi... molfăind pufuleți.
Captivi într-un spațiu indefinit, din care nu găsesc calea de ieșire, soldații retrăiesc traumele războiului, cea mai puternică fiind cea a morții, într-un dialog absurd cu generalul (formidabil interpretat de Cătălin Mîndru), care încearcă să-i grupeze pentru marșul triumfal de întoarcere acasă, după criterii subiective – cei care au corpurile cât mai puțin distruse, cei împușcați în inimă, cei uciși cu gaze toxice... Dar ce te faci când soldații vor o altă ordine – cei decorați să fie primii, dispăruții vor să fie și ei pe lista morților, trădătorii vor să fie înaintea dezertorilor, cei cu gurile deschise vor să se întoarcă acasă cu ele închise...
Sunt fel și fel de situații surprinzătoare, dar absolut normale în timpul confruntărilor armate, care pun sub semnul întrebării și al ironiei propaganda de război, motivațiile pentru care unii sunt puși să îi omoare pe alții deși ei nu au nimic de împărțit ori vreo rivalitate la nivel de individ.
Regizorul Botond Nagy și echipa sa de producție au reușit să creeze adevărate metafore poetice pentru a ilustra situații sinistre, precum utilizarea gazelor toxice, iar cei trecuți prin norii albi care îi învăluiau misterios, arzându-le căile respiratorii, își spun povestea prin limbajul semnelor (impresionantă interpretare făcută de Delu Lucaci, care te face să plângi fără ca actriţa să deschidă măcar gura).
Realizat cu mare atenție la detalii, cu transpuneri poetice ale unor adevăruri urâte (abuzuri, violuri, crime), pentru a face spectatorii conștienți de existența lor, dar fără a-i șoca cu imagini violente, ca-n filme, spectacolul reușește să fie captivant, vibrant și pe alocuri hilar (chiar dacă avem de-a face cu un umor negru), încât atenția spectatorilor e menținută în ciuda duratei destul de mari.
De altfel, piesa de teatru are intercalate și momente muzicale cu notă umoristică, în care Lenin, Stalin și Troțki (Răzvan Bănuț, Bogdan Amurăriței, Horia Andrei Butnaru) sunt hip-hop-eri în trupa „The Proletars”.
Cu siguranță merită menționați și Clara Popadiuc, Cristina Florea, Diana Lazăr și Alexandru Marin, toți actorii teatrului sucevean din acest spectacol având roluri multiple, care i-au pus în situații dificile, incomode, dureroase, dar care fac parte din actul artistic, de transmitere a unor mesaje și emoții puternice celor din sală.
Spectacolul se dovedește în multe situații și unul sensorial, cu scene geniale, care se întipăresc în memorie și le porți cu tine vrând-nevrând (și acum am în încălțări pietricele din pământul aruncat pe morții care voiau să se întoarcă acasă...), unul care merită văzut și revăzut, atât pentru calitatea jocului actoricesc, magia punerii în scenă și pentru replicile memorabile.
