Maria Elena Cuşnir, o mistico-mitică existenţială

O impresionantă ceremonie „în fragilul ritual existenţial” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 133) avea să transforme patru ani din viaţa sucevencei Maria Elena Cuşnir în patru cărţi, adică în tot atâtea altare, în faţa cărora sufletul „îşi caută culcuş / Printre cutele poemelor” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 125), dezvăluind perspective tulburătoare despre „viaţa / În veşnică chemare” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 138), despre „taina din ceasul vieţii” (Autopsia mirărilor, p. 5), prin care un suflet liric, oarecum înrudit cu cel al lui Rilke, îşi caută „urcuşul spre cerul despletit” (Autopsia mirărilor, p. 131), „apropiind pământul de cer” (Din depărtări şi din adâncuri, p. 111).

În aparenţă şi după confesiunea autoarei, două dintre cele trei cărţi, publicate de „Opera Magna” din Iaşi, ar fi romane (Din depărtări şi din adâncuri – 2018 şi Autopsia mirărilor – 2020), iar pe cumpăna dintre aceste spaţii ceremoniale s-ar fi prelins, cu rol de memorii, „plânsul liniştii din ochiul cerului” (Anomaliile singurătăţii, p. 83), o altă superbă carte (Călătoriile – clipe de eternitate – 2019), în care, după cum observă Adrian Dinu Rachieru, după un prim contact cu naraţiunile Mariei Elena Cuşnir, „frisonul existenţial capătă un accent confesiv, o infuzie autobiografică”. Iar a patra carte, apărută tot la Iaşi, dar la Editura „24:ORE”, se autodenunţă drept „eseu mărturisire” (Anomaliile singurătăţii – 2021), deşi înseamnă, ca respiraţie liturgică, mult mai mult, adică o cuprindere de vibraţii care amintesc de litaniile egiptene, adică de primele tentative ale civilizaţiei pământeşti de descifrare plauzibilă a inefabilului drept „Rugăciune tuturor întrebărilor fără răspuns” (Din depărtări şi din adâncuri, p. 154).

Pretextele narative ale celor patru recente cărţi ale Mariei Elena Cuşnir nu înseamnă un „vuiet de plâns al trecerii; rană vorbitoare” (Autopsia mirărilor, p. 187), ci mai curând „ţipătul ţesut din amintiri” (Autopsia mirărilor, p. 121), deci litania cosmică – unică formulă de intere în armonie –, iar autoarea, „căutându-şi / Drumul înspre miresmele iluziilor” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 121), îndură cu stoicism cruzimea vremelniciei sub„povara cuvântului” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 128), amăgindu-se sau chiar fiind încredinţată, graţie unei tentaţii demiurgice de tip blagian, că „inima ce va închide / timpul” (Anomaliile singurătăţii, p. 81) nu este decât „Cântecul nostru – jocul de-a viaţa” (Din depărtări şi din adâncuri, p. 51).

Există întâmplări, există secvenţe de cotidian, există şi idoli vremelnici – cântăreţi şi actori (în fond, „în cădere, lumina se risipeşte” – Din depărtări şi din adâncuri, p. 51), aşa cum există şi „vocaţia Vivianei pentru poezie”, care vocaţie „s-a relevat în adolescenţă prin fascinaţia pe care i-au produs-o versurile lui Rainer Maria Rilke” – „Nu-i de mirare: / s-apropie echinocţiul de primăvară” (Din depărtări şi din adâncuri, p. 51), dar Rilke nu-i decât o tentaţie a inefabilului, iar ferestrele lui rămân în general nezărite, în condiţiile necunoaşterii misticii şi miticii catolice, mai ales în profunzimile abisale, pe care, ca şi Trakl, Rilke s-a străduit să le descifreze şi să le contureze. În mod personal şi bine individualizat, Maria Elena Cuşnir beneficiază, în cărţile sale, mai curând de o înrudire instinctuală cu spiritul lui Mircea Streinul, profund şi luminos ortodox, în care „cuvintele se caţără cât mai sus” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 127), „îşi caută rostul / În visul celui Răstignit” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 123), apoi îşi găsesc „sălaş, în ochiul păsării” (Autopsia mirărilor, p. 49).

De aici, din modernismul înţelegerii şi exprimării revoltei antidogmatice, deci din discreta aură a lui Rilke, „între nopţi de forma cerului” (Autopsia mirărilor, p. 63), v-aţi născut, Maria Elena Cuşnir. „La capătul visului eşti tu / Cel alungat de vocea adâncă a destinului” (Autopsia mirărilor, p. 49), iar „lumea ta nu-i cât cerul / E doar secunda, prăbuşită în veşnică fugă” (Autopsia mirărilor, p. 33). Tocmai de asta am grăbit cu spor să respir cele patru cărţi recente, regăsindu-mi răspunsurile (cele greşite ne individualizează) la întrebări nerostite încă. Rostul cărţilor este cel a dialogului care activează sinapse ignorate, slobozind adevărurile pe care le tăinuiau. Iar din punctul acesta de vedere, cele patru recente cărţi ale Mariei Elena Cuşnir, în parte naraţiuni, în parte lirică, întregesc o mistico-mitică existenţială, pe care am simţit nevoia să o salut, cu nestăvilit entuziasm, prin aceste biete rânduri de cronică omenească.

Ion DRĂGUŞANUL