Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
O conștiință în istorie
Cronicar al Sucevei
Am promis la sfârșitul textului despre Dimitrie Loghin din numărul anterior că voi vorbi despre substanța picturii lui. Aș face însă înainte de toate o paranteză. Față de un muzician și chiar față de un poet, pictorul e cel mai dependent de obiectul inspirației sale, unul exterior. În realitate, în pictura care începe cu impresioniștii, obiectul acesta e doar un mijloc; să nu cădem în capcana de a-l pune în prim plan sau, și mai grav, de a reduce pictura la el. Să ne amintim de Trakl, care nu folosește deloc în poemele sale, toate aparent descriptive, pronumele eu. Dar toate poemele sunt despre eu, despre ființa sa adâncă, explorată cu sagacitate. Și aici nu putem să nu invocăm o afirmație, făcută adesea, pe jumătate doar adevărată, și anume: Dimitrie Loghin e un cronicar al Bucovinei sau, mai exact, al Sucevei. Evident că artistul privește realitatea în față (autoportretul din 1937 e un manifest în acest sens), că trăiește într-un context pe care îl explorează, dar pictura este pentru el și un mod de a fi în lume și de a se arăta lumii. Când spunea „cine comunică, se comunică”, Vianu nu se referea doar la arta cuvântului. De altfel, noi, de la Suceava (a se vedea chiar mărturisirea mea de la începutul acestor rânduri), putem fi atrași de dorința recuperării unor locuri dispărute, putem crede chiar că aceasta va fi fost și intenția autorului. Dar, evident, cunoașterea aceasta prin pictură e un lucru secundar, important în sine, dar care are prea puțin de-a face cu emoția estetică. În fond, ce se întâmplă cu receptorul din Iași, din Piatra Neamț, Fălticeni, Craiova ori din Paris în fața tablourilor „reconstitutive” ale lui Dimitrie Loghin? Pentru el, e clar, intenția aceasta nu înseamnă nimic. Or, convingerea mea este că arta lui Dimitrie Loghin iese dintr-un astfel de localism, spunându-i și receptorului de aiurea ceva. În tot cazul, o veche mărturisire a artistului – pe care o vom reproduce în continuare – nu anulează observația aceasta. Spunea Dimitrie Loghin: „N-am obosit niciodată lucrând, căile mele au fost ale dascălilor mei, viața mea a fost simplă și frumoasă, dar nu ușoară. Frumoasă, pentru că n-am găsit nimic mai frumos decât să povestesc pentru semenii mei prin culoare și să mă știu, așadar, cu totul al lor”. A povesti prin culoare și a fi cu totul al celor ce privesc sugerează chiar o astfel de complementaritate, între lumea exterioară și sine. Pe de altă parte, dacă spune de ce viața i-a fost frumoasă, Dimitrie Loghin nu mai spune de ce n-a fost și ușoară. În consecință, timp, fragilitate și noblețe.
Hanuri, oameni și flori
Dar să rămânem o clipă în lumea care-l inspiră pe Dimitrie Loghin. Ce pictează el? – și cred că o simplă inventariere e în măsură să ne facă să pătrundem într-un strat de adâncime al viziunii sale despre lume și sine. Pe lângă Nicoreștii din zona Galațiului, peisaje, case, locuri dintr-o ruralitate solară, Suceava e în prim-plan. Dar ceea ce imortalizează el din Suceava sunt hanuri, locuințe și împrejurimi, străzi mărginașe, unele într-o rână, umbre de oameni, pe fundal apărând uneori, ca niște siluete, turnuri de biserici sau de mănăstiri pre-bucovinene (căci Bucovina a apărut în 1775). În tot cazul, nu e Suceava solemnă, eroizată, academizantă, ci un oraș asupra căruia timpul lucrează. Și chiar dacă e vorba de o ruinare difuză, nestridentă, neagresivă, toate acestea sunt locuri în ruină. Nu un strigăt, ci o contemplare calmă a dispariției. Ce altceva mai pictează cu predilecție Dimitrie Loghin? Flori. Dar florile lui – panseluțe, petunii, condurași, ciuboțica cucului, crizanteme – vorbesc toate, într-un fel sau altul, despre fragilitate. Despre fragilitate și timp este pictura lui Dimitrie Loghin. Iar tablourile în care pictează noile cartiere în construcție din anii comunismului nu încorporează entuziasmul. În fond, timpul, spune Dimitrie Loghin, își face lucrarea sa. Și n-aș crede că drept cauză pentru această perspectivă e contextul politic și moral al anilor ´50-´70, căruia îi aparțin multe din picturile sale semnificative. Mai degrabă e aici condiția umană, peste care istoria s-a așezat doar ca să confirme o fragilitate inerentă omului. Dar dincolo de fragilitatea aceasta mai e ceva: sunt câteva picturi reprezentând chipuri de oameni simpli, țărani muncind etc. Or, chipurile acestea, toate, contrabalansează sentimentul ruinei de care vorbeam, și o face punând în prim-plan o anume demnitate: sunt chipuri nobile în esența lor, ființe solare, nu inși chinuiți de muncă, nu degradați fizic sau moral, nu oameni pământii, cum a zis cineva. E la mijloc o noblețe, una care-l va fi definit chiar pe artist (altfel, cum ar fi ajuns ca dat definitoriu în tablourile sale?) și pe care o identificăm atât în portretele de țărani, cât și în peisajele, fie ele urbane ori rurale, în florile și în autoportretele sale. O noblețe pe care ți-o dă sentimentul demnității.
Un artist e o conștiință
Or, toate acestea mă fac să cred că, dincolo de talent, dincolo de culoare, de pensulă și linii, de tehnică și știință, e vorba despre conștiință. Dimitrie Loghin e o conștiință în istorie; pictura sa este, în fond, despre cum să ne salvăm. Printre științele mai noi, se vorbește în ultimele decenii de neuroestetică, o știință care pornește de la ideea – simplă, în fond, din moment ce își are rădăcinile în catharsis-ul aristotelic – că arta purifică. Or, pictura lui Dimitrie Loghin e un bun mijloc de a trece prin timp și prin istorie nedevenind victima lor. Ca și Dimitrie Loghin însuși. E ceva solar în toată viziunea lui asupra omului. Tocmai aici intră în joc, dincolo de talent și de vibrația de artist exersat, conștiința lui. În fapt, nu e nici o contradicție la mijloc. Orice artist veritabil e o conștiință. Iar Dimitrie Loghin o demonstrează din plin.
MIRCEA A. DIACONU
Universitatea „Ștefan cel Mare”
