Dimitrie Loghin. Timp, fragilitate, nobleţe (în trei episoade) – II -

Portretul unui om liber

Un pastel în „Iconar”

Așadar, să ne păstrăm simțul umorului, căci cu adevărat o altă poveste contează. Și ea are în centru autoportretul (cel mai cunoscut, de altfel) din 1937 al lui Dimitrie Loghin. Este chiar anul colaborării la revista „Iconar” și, pentru că e greu de găsit, nu rezist tentației de a reproduce unul din cele trei poeme publicate aici (de altfel, foarte diferite între ele), cel din numărul pe februarie, un poem de sorginte pillatiană, numit Seara:

„Prin abureala zării apusul bate cuie / Rotundă luna crește pe cer ca o gutuie. // Un foșnet mic – pe-aproape cu caii peste deal, / Trec îngerii de sară c-o toacă de metal. // Aproape-s mai pe-aproape – Și glasul ți se-ncuie. / Pe-o coastă-un car cu hrișcă s-a prins de-o cărăruie. // Un om citește zarea alăturea de boi / Pe margine, din care-i pasc roatele trifoi”.

E aici o picturalitate care proiectează concretul în vibrație și imaginile realului în ecouri magice, o estetizare a lumii imediate din care nu lipsesc ochiul și vibrația artistului plastic. Și pentru că e vorba de „Iconar”, mă și întreb ce va fi crezut Dimitrie Loghin despre Rudd Rybiczka, de care cu siguranță știa. Rybiczka chiar a colaborat din interior cu iconarii; nu numai că le-a ilustrat volumele, revistele, dar e pătruns de spiritul mistic de la care tinerii poeți bucovineni se revendicau. Nu știu de ce, dar am sentimentul că după plecarea sa în Germania, Rybiczka n-a vrut neapărat să fie asociat cu tinerii săi confrați și prieteni din Cernăuții anilor ´30 ai secolului trecut. Așa cum n-a vrut nici Dimitrie Loghin, ale cărui tangențe cu iconarii au fost nesemnificative. Oricum, nimic din gravura lui Rybiczka în picturile, acuarelele sau desenele sale.

Să revenim însă la celebrul portret din 1937 al lui Dimitrie Loghin, când artistul avea 27 de ani. După părerea mea, acest autoportret poate fi esențial pentru înțelegerea istoriei, adică a metamorfozelor lui Dimitrie Loghin; mai exact, el poate mărturisi despre mutațiile artei sale și, prin urmare, despre Dimitrie Loghin în esența sa.

Un portret în răspăr și o eșarfă rebelă

Dar ceea ce se remarcă înainte de orice este o inovație tehnică. Pictorul refuză convenția de a se reprezenta, conform uzanțelor, din față sau din profil. Cred că în toate autoportretele ulterioare imaginea este frontală. Or, aici aveam de-a face cu un chip întors, o privire peste umăr, ca și cum ceva i-ar fi atras pictorului atenția, un portret în răspăr. Privirea, calmul feței, liniile calme creează senzația de fermitate, dar o fermitate blândă, vag șăgalnică, în care plutește o undă de inteligență reținută și de ironie; e ironia spiritului, superioritatea lui distantă. În plus, pe un fundal cenușiu (ca istoria și existența însăși), e relevant dialogul subtil dintre culori și contururi, ca și punerea în scenă a unei cromatici care creează efect. Albul cămășii, al eșarfei și al ochilor pe care se distinge, clară, pupila, intră în dialog, prin contrast, cu roșul buzelor și cu fermitatea sprâncenelor, cu părul, negru, reverberând spre bleumarin, puțin rebel. Dar, peste toate, altceva mai atrage atenția. Înscenarea autoportretului se construiește nu doar prin figura senină întoarsă spre umăr, ci și prin, înnodată la ceafă, eșarfa albă, poate nu doar un obiect din ținuta de atelier (cum se va întâmpla în portrete ulterioare), ci mai degrabă semn al unei atitudini. În fond, privirea aceasta întoarsă și eșarfa parcă de matelot ne spun cu destulă claritate ce gândește acest personaj vag rebel: realitatea trebuie privită în față, lumea trebuie explorată direct, dar atitudinea acestei explorări este îngăduința. În fapt, din întregul tablou se desprinde imaginea unui om liber, a unui spirit pe jumătate rebel, care știe că nonconformismul există, un spirit fundamental luminos și senin. Contemplativ și interiorizat, portretul aceasta e dublat de o umbră interogativă, vag șăgalnică și provocatoare. Ceea ce pictează Dimitrie Loghin aici e misterul care-l inspiră pe acest om inteligent și liber.

Un alt autoportret

Or, dacă privim unul dintre autoportretele de la maturitate, de exemplu pe cel donat acum Muzeului și selectat pentru afișul vernisajului, diferența este enormă. Evident că există și autoportrete senine, calde – vibrațiile de felul acesta se regăsesc în orice autoportret al lui Dimitrie Loghin. Dar cel de care vorbesc, în care pictorul poartă pe cap o bonetă roșie, e autoportretul unei dureri. Privirea este îndurerată, amară, curajul discret al rebelului e înlocuit de o tonalitate sceptică. Privind parcă în sine, nu în afară, pictorul e împăcat cu o lume dezamăgitoare. Iată evoluția de care vorbeam și care cred că e semnificativă pentru că ne spune ceva esențial despre Dimitrie Loghin însuși. Iar o astfel de evoluție poate fi argumentată cu o bună parte din picturile lui. Dar despre acest lucru în numărul următor.

(Va urma)

MIRCEA A. DIACONU

Universitatea „Ștefan cel Mare”