Dimitrie Loghin. Timp, fragilitate, nobleţe (în trei episoade) – I -

Pseudo-contexte și pseudo-pretexte

Pentru un Muzeu de Artă la Suceava

Textul de față e prilejuit de expoziția omagială Dimitrie Loghin vernisată vineri, 11 februarie, la Muzeul Național al Bucovinei. De fapt, cu acest eveniment, care celebrează 40 de ani de la trecerea în neființă a artistului, se deschide o serie întreagă de manifestări care îi vor fi dedicate de-a lungul lunilor următoare (dezvelirea unui bust va fi cu siguranță un alt moment de referință), în așa fel încât, pentru cultura suceveană, anul 2022 poare fi considerat Anul Dimitrie Loghin. Nu e o pledoarie, e un fapt. Semnificativ este și altceva. Programul vernisajului precizează că „Pinacoteca suceveană se îmbogățește cu încă 51 de lucrări semnate Dimitrie Loghin”, lucrări donate de fiica artistului, Dna prof. Viorelia Braicu. Să spunem că, în acești 40 de ani, aceasta  este a douăzeci și șasea expoziție pe care Domnia Sa o organizează cu lucrările lui Dimitrie Loghin?  În tot cazul, mari muzee de artă s-au întemeiat nu o dată pe donații ale unor oameni generoși, uneori artiști sau urmași ai artiștilor. Or, Muzeul Național al Bucovinei se află acum în posesia a 137 de lucrări ale lui Dimitrie Loghin (pictură în ulei, grafică, sculptură), un patrimoniu esențial pentru preconizatul Muzeu de Artă din Suceava.

În ce mă privește, faptul că vreau să scriu despre Dimitrie Loghin se datorează unei obligații morale. Mă pierd adesea în albumul tipărit la editura Mușatinii în 2012, Dimitrie Loghin, artist plastic (1910-1982) și în picturile care evocă și reconstituie Suceava de odinioară, cu sentimentul nu numai că locuiesc un timp și spații în care artistul a trăit, ci și al unor afinități de substanță. În fond, a citi un text, a asculta un concert, a privi tablourile unui pictor, a vedea un film de artă înseamnă, dacă receptarea e asumată și produce vibrație (altfel, la ce bun arta?), să pătrunzi în lumea artistului, în sinele său; a-l înțelege înseamnă a locui în el. Or, tocmai sentimentul unei astfel de locuiri legitimează incursiunea mea în lumea lui Dimitrie Loghin.

13 octombrie 1910 și iconarii

La drept vorbind, povestea a început cu câteva date contextuale, biografice, aparent nesemnificative. Dar ce e cu adevărat nesemnificativ? Iată, Dimitrie Loghin s-a născut pe 13 octombrie 1910. Fără doar și poate însă, este vorba despre calendarul pe stil vechi, ceea ce face ca nașterea sa să se fi petrecut, după calendarul gregorian, poate în prima zi de octombrie. Eu m-am născut în a doua. Mai mult, Dimitrie Loghin s-a născut în 1910. Or, 1910 e anul nașterii lui Mircea Streinul, căruia i-am dedicat o carte întreagă și care ocupă un loc central în studiul mea despre Mișcarea Iconar. Și cred că e prilejul să fac aici o paranteză.

Dimitrie Loghin a colaborat cu trei texte poetice la „Iconar”-ul lui Mircea Streinul. Dar nu e acesta un argument pentru a vorbi de iconarismul lui. Dincolo de faptul că nu i-ar fi deloc favorabilă – un Iulian Vesper sau un Traian Chelariu, deși printre inițiatorii mișcării cernăuțene, s-au disociat imediat de iconarism când, la apariția sa din 1935, revista „Iconar” s-a plasat clar pe o poziție de extremă dreaptă –, o apropiere de felul acesta e un abuz. Cele trei poezii publicate de Dimitrie Loghin în „Iconar” nu înseamnă o adeziune, politic vorbind; estetic, nici atât. În centrul poeticii lui Mircea Streinul se află ideea morții, a morții mistice, ca jertfă asumată. Iar după dispariția revistei, în 1937, nu știu ca Dimitrie Loghin să fi continuat colaborarea la revistele prin care Mircea Streinul și-a spulberat damnarea și demonia.

Boroaia

Dar să trecem peste paranteza aceasta, pentru a invoca un alt detaliu de context. Printre crochiurile lui Dimitrie Loghin, unul, din 1964, ilustrează Boroaia. Pentru un mare artist, câteva linii sunt suficiente ca să-și releve forța de expresie. Probabil într-o inspecție școlară, Dimitrie Loghin va fi fost atras de o imagine pe care n-a ezitat s-o imortalizeze. În 1964 aveam un an; doar mă născusem la Boroaia, căci părinții mei locuiau în Orțăști, însă aveam să revin adesea la Nemțeni, trecând prin Ghilimei (fostă moșie a unui boier cu acest nume, devenită în comunism islaz și teren de dispute pentru copiii care-și pășteau acolo vacile) și pe lângă Giuleștii unde se născuse Paul Miron. Nemțeni era un cot al Boroii, numit așa probabil de refugiații din Năsăud care aveau să întemeieze satul nou, pe moșia Mănăstirii Neamțului, cu care aveau să și intre în conflict.

Firește că datele acestea sunt nesemnificative în acest context. Totuși, cele câteva coincidențe sunt suficiente pentru a ieși din zona nesemnificativului și a construi o poveste. În fond, de ce să nu credem că ceea ce pare întâmplător nu e decât un alt nume dat orbirii noastre în fața unui câmp de tensiuni cu legături invizibile? Absența unui sens e poate doar dovada neputinței noastre de a vedea unul. Să ne păstrăm însă simțul umorului, căci cu adevărat o altă poveste contează.

(Va urma)

MIRCEA A. DIACONU

Universitatea „Ștefan cel Mare”