Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Poetul Ioan Manole a scos recent de sub tipar cel de-al cincilea volum de versuri, intitulat „Câmpiile de piatră ale Morții”. Deși a fost început cu mai mult timp în urmă, volumul a fost definitivat de către poet „în anul dramatic al pandemiei”, an în care autorul a lucrat la patru volume simultan. „Aș putea spune că am lucrat, am scris nopți la rând, fără să dorm deloc, veghindu-i somnul Zamfirei, copilului meu care m-a înțeles, devenind o eroină. A fost, cred eu, cea mai bună terapie a acestei nefericite și stranii izolări”, ne-a destăinuit Ioan Manole.
Autorul speră ca această carte să fie „o călăuză în biografia romantică a celui care întinde mâinile spre cer și către cei care cântă și așteaptă sub ferestrele ermetice blindate ale Destinului”. Cu un „mănunchi” de peste 200 de poeme, împărțite în două capitole: „Drumurile așteaptă, drumurile dor, drumurile urcă și Moartea în corabia lor...” și „Insomniile destinului. Poem cu zăpadă neagră și ochii de smarald ai Morții..”, autorul, un împătimit al scrisului, reușește cu volumul „Câmpiile de piatră ale Morții” să ne convingă, dacă nu eram deja convinși, „că viața este crudă, imprevizibilă și de aceea este fascinantă. Nu întotdeauna este în echilibru cu noi, nu întotdeauna este echitabilă. De multe ori ne va ține în genunchi, legați, până ne va decripta alfabetul disperării. Dar dacă ai curaj, dinamitezi paradigmele capcană ale resemnării, împingi frontierele, faci din curaj virtute, te vei putea ridica împreună cu micul tău sanctuar” (fragment din „Insomniile destinului”).
„A vorbi despre poezie este o dramă, iar a scrie, așa cum o fac și eu de vreo 30 de ani, este o povară sisifică”
De ce scrie atât de mult Ioan Manole? Pentru că îl ajută. Pentru că, spune el, poezia este un mister puternic, nu este certitudinea pe care și-o dorește omul instruit, cu idealuri fixe, este forma de manipulare a ignoranței lumii în care trăim. „De aceea scriu, pentru acea parte din umanitate ce mai crede că se poate salva din copilul închis în ea ca într-o clepsidră de oțel. A te cufunda tot mai mult în această taină a scrisului înseamnă de fapt a te apropia cât mai mult de taina lumii ce crește în noi ca pământul în morminte, mai mult când plouă. Oamenii adoră misterele”. Așa a fost mereu. Așa a crezut mereu poetul: „pentru că poezia începe de acolo de unde ultimul cuvânt nu-l mai are moartea”.
Ioan Manole scrie poezie, dar îi este greu să vorbească despre poezie. „Prefer să țin un discurs în fața unui stadion cu o sută de mii de oameni, pentru că îmi va fi mult mai ușor decât să vorbesc despre poezie. Pentru că a vorbi despre poezie este o dramă, iar a scrie, așa cum o fac și eu de vreo 30 de ani, este o povară sisifică. Și nu exagerez deloc atunci când spun asta. Cei care scriu, înțeleg și decriptează cu inima metafora care te poate elibera. Este un fel de alfabet la care au acces doar inițiații”, ne-a spus, cu convingere, Ioan Manole.
„Pentru mine poezia este un soare orb, friguros, care mă menține lucid și mă sprijină atunci când cobor în arenă”
Dar de ce scrie poezie Ioan Manole? „Nimeni nu știe de unde vine această povară de a scrie, nici eu nu știu, este ca un îndemn primit de la voci pe care le auzi doar tu. Nimeni, absolut nimeni nu va ști vreodată de unde vine, cât stă de veghe în noi, și către ce noi frontiere se îndreaptă ea, poezia. A fi poet a fost un titlu de noblețe. Astăzi, a fi poet este un risc major pentru că prejudecățile lumii noastre sunt mult mai puternice decât cea mai eficace otravă. Pentru mine poezia este un soare orb, friguros, care mă menține lucid și mă sprijină atunci când cobor în arenă. Nu este doar o planetă a melancoliei. Iar atunci când explodează în mine este ca și cum m-ar urca direct pe cruce. Este aproape de necrezut cum omul nu-și dă seama că are nevoie de poezie ca de oxigen”, a fost răspunsul pe care ni l-a acordat poetul. În acest moment, Ioan Manole lucrează la două volume. „La un volum de eseuri și la un roman dedicat soției mele, Ioana, care mă veghează, cu multă încredere, de undeva de tare departe în înalturi, <Sacrificiul Ioanei și Răul din scaunul rulant>. Dar câte proiecte nu-mi inundă nesfârșitele mele nopți albe”, ne-a împărtășit poetul, care fără să scrie nu ar putea trăi sau s-ar chinui „cu sufletul mutilat să respir aerul acestei lumi bolnave”. „Îmi place enorm ce spunea un mare poet”, a încheiat scurta noastră discuție Ioan Manole: „<Într-o societate bolnavă, poeții sunt anticorpii sociali care înconjoară răul, înconjoară infecția socială și încearcă să o neutralizeze>. Cam aceasta este fotografia momentului”.
Citiți poeme. Citiți poemele semnate de Ioan Manole. Citiți „Câmpiile de piatră ale Morții”, volum apărut la Editura 1Print, cu o grafică deosebită. Citiți! Căutați drumul... „Drumurile sunt de fapt / niște încercări disperate / care despart fluviile / tulburate ale memoriei. / Pretexte pentru a încerca / măcar regăsirea noastră” (din poemul „Sângele îndrăgostit colorând drumurile spre Ithaca).
