„Paradisul damnat” de Mihai Sultana Vicol, volum de poezii dedicat „nestinsei stele, Zenovia”

Poetul Mihai Sultana Vicol a publicat recent, la Editura Opera Magna Iaşi, „Paradisul damnat”, volum de poezii dedicat „nestinsei stele, Zenovia”. Poetul ne propune de această dată „un neobişnuit jurnal sentimental scris cu dureri, lacrimi şi <gânduri răvăşite> şi pus sub semnul lui Thanatos. Poetul simte destinal că este <singuraticul alungat din paradisul damnat>”, după cum a fost prezentat de academicianul Mihai Cimpoi în „Elegii pentru vindecarea de moarte”, prefaţa volumului de poezii.

Cartea cuprinde versuri „pătrunse de rugă, de jelanie, de tânguire elegiacă, sentimentală şi tuşe expresioniste, de exclamări retorice”, după cum apreciază acad. Mihail Cimpoi: „Niciodată nu te-ai întrebat / De ce baţi mătănii în biserici / Când de fapt rugăciunile tale / Nu-s ascultate de Dumnezeu / El te-a pedepsit, nu eu / Eu îi desăvârşesc pedeapsa / Pentru a nu cădea pe El / Păcatul de care vinovat se face ” (din poezia „Moartea spune”). Din prefaţa cărţii semnată de Mihai Cimpoi aflăm şi că Mihai Sultana Vicol creează cu mijloacele elegiei şi ale „poemului expresionist” o atmosferă colorată existenţial de paradis damnat, recurgând la obsedantele întrebări puse sieşi: „Cine sunt eu miime de secundă-n viaţă /  De mintea mi-o răvăşesc în întuneric / Cu spaima necuprinsei mele întrebări?” (din poezia „Mihai Eminescu – Domnului Eugen Simion”).

În volumul dedicat „nestinsei stele, Zenovia”, găsim, după prefaţă, o pagină de jurnal: „Sunt ales de destin să fiu un poet damnat, stârnit de blestemul împovărător al crucii care îmi va fi mireasă la căpătâi. Sunt un contestatar absolut al micimii omeneşti şi al nedreptăţii cereşti. Iubirea desăvârşeşte fiinţa OM”, rânduri urmate de o tulburătoare destăinuire a poetului, care cu răvăşită durere acceptă că moartea o va învinge curând pe Zenovia... Şi da, moartea a învins! „Ea rămâne pentru mine steaua strălucitoare a destinului meu”, spune Mihai Sultana Vicol, iar „De când m-ai părăsit / Inima-i plină de morminte goale / Uitarea ţine cât despărţirea noastră / Iubirea-i blestemată să fie neliniştită / Absenţa ta margini nu are în sufletul meu / Este de necuprins, nici hotarele iadului nu o cuprind”. Poetul se consideră „singuraticul alungat din paradisul damnat”, a cărui privire trădează neliniştea, iar chipul său pare a unui bărbat lunatic „venit dintr-o răscolitoare lume”, pe a cărui obraz, „îngerul trist şi-a pus semne adânci” („Autoportret”).