„Povestea Unirii” - un spectacol istoric fermecător, într-o realizare de excepţie

La împlinirea a 630 de ani de atestare documentară a Sucevei, publicul sucevean a avut ocazia de a urmări, gratuit, un spectacol istoric fermecător, într-o realizare de excepţie a Ateneului din Iaşi - „Povestea Unirii”, o adaptare după Tudor Șoimaru.

Timp de două ore şi jumătate, spectatorii au fost purtaţi în timp, în perioada anilor 1857-1859, a alegerilor din Moldova şi apoi din Țara Românească, dar şi mai devreme, în perioada paşoptistă, a mişcării revoluţionare, interesant evocată prin amintirile dureroase ale celor care au avut de suferit atunci, în temniţe, schingiuiţi sau în exil, cu gândul la cei care le-au fost alături şi au pierit, în numele unor idealuri.

Costumele, decorul şi personajele, magistral interpretate, recompun o epocă, o stare generală, specifică acelor vremuri, dar şi trăiri absolut valabile şi în ziua de azi, transpunând spectatorii în povestea care se desfăşoară în faţa lor, pe scenă, fiind martori direcţi la momente istorice de o mare însemnătate pentru întregul popor.

Deciziile pe care trebuie să le ia Cuza (jucat cu măiestrie de Dumitru Florescu), călcându-şi chiar pe cuvântul dat iubitoarei sale soţii, Elena (interpretată admirabil de Alexandra Paftală), pentru binele celor mulţi, pasiunile arzătoare pe care le aprinde galantul ofiţer, chiar şi în inima soţiei principalului duşman, perfidul Nicolae Vogoride, trădări spectaculoase, răsturnări de situaţie, măreţia unor caractere dar şi josnicia umană, toate se îmbină fermecător, într-un spectacol de mare clasă.

Hâtrul Moş Ion Roată, în rolul căruia se potriveşte de minune actorul Petrică Ciubotaru, a stârnit numeroase hohote de râs şi zâmbete largi, cu ale sale comentarii acide la adresa metehnelor boierilor, în vreme ce Iordache Lambrino, un moşier cunoscut pentru bătăile pe care le aplica ţăranilor, dar, lucru curios, unionist, este jucat de un actor cunoscut sucevenilor de la Festivalul Medieval, Codrin Dănilă – măscăriciul trăsnit, cu un râs nebun, strident până la lacrimi.

O prestaţie remarcabilă o are actorul Vlad Baba, care, deşi joacă un personaj cheie negativ – caimacanul Nicolae Vogoride, este de-a dreptul şarmant, în vreme ce Florin Pascariu, deşi nu scoate un sunet, doar parcurge scena, din când în când, cu paşi egali, răsunători, este o prezenţă impozantă şi impresionantă.

Ecaternia Vogoride – Ana Hegyi, care străluceşte prin frumuseţe şi prin dramatica interpretare a soţiei nefericite, cu sufletul rupt între datoria faţă de ţară şi cea faţă de soţul său, are un rol cheie, la fel ca şi ziarista Sofia Coce (interpretată de Cezara Fantu) ori Eugenia Negri (Irina Elena Frunză), femei care luptă pentru drepturile lor, într-o lume dominată de bărbaţi.

Toţi cei 21 de actori care apar în piesă, inclusiv copilul, Alexandru Horga, se potrivesc de minune rolului pe care îl joacă, sunt parcă desprinşi din acele vremuri şi totuşi atât de actuali...Toate-s vechi şi noi sunt toate...

Fiorul sentimentului de mândrie naţională, al patriotismului, este transmis publicului prin fraze memorabile, rămase în istorie şi în folclorul popular, prin atitudinea personajelor, excelent interpretate, dar şi prin îmbinarea efectelor audio-video, spectacolul fiind unul modern, deşi evocă perioade de mult trecute.

„Starea vremurilor de atunci ţine de memoria afectivă a fiecăruia dintre noi şi, bineînţeles, de memoria noastră colectivă. Și, mai ales, de modul în care ne asumăm trecutul ca istorie şi istoria ca prezent. Nu ne propunem o reconstituire. Ar fi inutil, într-un moment în care noi, românii, trăim imprecis. Vrem însă să refacem emoţiile de atunci. Moravuri, prejudecăţi, trădări, iubiri, nelinişti, compromisuri, decizii elaborate sau spontane, iluzii exaltate şi idealuri fanatizante, nu sunt, la urma urmei, decât stările unor oameni. La fel de oameni atunci, ca şi acum”, mărturiseşte regizorul spectacolului, Ovidiu Lazăr.

Realizarea unui spectacol de teatru istoric care rememorează momentul Unirii Principatelor – excelentă alegere pentru anul Centenar, a însemnat nu doar un efort financiar considerabil, pornind de la crearea frumoaselor costume de epocă, a decorului virtual, a sonorizării, până la alcătuirea echipei de actori care să se potrivească cât mai bine personajelor istorice cărora le dau viaţă, pe scenă.

„Am unit în acest proiect de suflet energii creatoare din toate instituţiile de spectacol ale acestui oraş înmuiat definitiv în istorie. Ne-am regăsit şi ne-am organizat prin emoţii...”, a spus Ovidiu Lazăr, care a reunit în spectacol actori ai Teatrului Naţional Iaşi, actori profesori ai Universităţii Naţionale de Arte Iaşi, actori ai Teatrului Luceafărul Iaşi şi actorii angajaţi sau colaboratori ai Ateneului Iaşi.

Ce a rezultat este o poveste o poveste plină de emoţie, de farmec şi de adevăr, despre Iaşiul şi Moldova anilor 1857-1859, valabilă nu doar pentru Anul Marii Unirii, ci pentru toate anotimpurile vieţii şi ale istoriei noastre cotidiene.

„Istoria unei clipe poate fi istoria unei emoţii. Istoria unei emoţii poate face ca un spectacol să ne rămână în gânduri şi în suflete, ca o definitivă iubire”, a mai spus regizorul, care a reunit toate aceste energii creatoare, într-un spectacol care merge din plin la inima spectatorilor şi merită văzut din oraş în oraş, în întreaga ţară.

Iar faptul că Suceava are acum teatru – atât clădirea cât şi instituţia, prin intermediul căreia a ajuns la noi acest spectacol, se dovedeşte încă o dată un mare avantaj pentru oraş şi locuitorii săi.

Urmează ca în timp să se formeze şi un public fidel spectacolelor de teatru....