Ştefan cel mare şi sfânt - 560

Fiecare naţiune care se respectă îşi are propriii eroi. Dacă vreţi, ar fi ca stele care, deşi au murit, luminează bolta neamului încă multe mii de mii de ani... Şi ca să scrii despre o astfel de stea, în câteva sute de rânduri, este o sarcină deloc uşoară.

În cazul de faţă, ne amintim că la 12 aprilie 1457 se urca pe tronul Ţării Româneşti a Moldovei („Moldovlahia”) un flăcău de vreo 20 de ani, după ce înfrânsese oastea lui Petru Aron, ucigaşul tatălui sau.

Încă din timpul lungii domnii a Eroului, de 47 de ani, una dintre cele mai mari din evul mediu european, şi a doua la noi după cea a lui Carol I, i s-au creat legende, ca nimănui altul la români.

Tot din popor, s-a născut afirmaţia că El a avut tot atâtea războaie câţi ani a domnit, după fiecare ridicând câte o biserică sau mănăstire. „Atletul lui Hristos” apărând fiinţa ţării, a apărat şi credinţa strămoşească. De aceea, în 1992 a fost sanctificat.

Condiţiile politice ale vremii erau vitrege. Turcii ocupaseră Constantinopolul, ceea ce mai rămase din Bizanţ. Păgânii, ca şi arabii în Spania, executau presiuni mari. În Occident principii creştini se luptau doar pentru ei, iar Papalitatea susţinea ineficient lupta antiotomană.

Moldova deci rămânea singură, ca o „poartă a creştinătăţii”. În scopul realizării unei largi coaliţii (a avut relaţii diplomatice inclusiv cu hanul persan), nu a precupeţit niciun efort. Cetatea de Scaun de la Suceava a fost extinsă, a făcut lucrări la Cetatea Neamţului şi la Hotin, a ridicat Cetatea Albă şi Chilia. Moldova a produs şi importat arme. Datorită Lui şi Vlad Ţepeş a fost reînscăunat la Bucureşti.  

Au fost înfrânţi ultimul mare rege maghiar, Matei Corvin la Baia (1467), tătarii (1469, la Lipnic, pe Nistru), armata turcă a cuceritorului Constantinopolului, Mahomed al II-lea, de trei ori mai numeroasă (1475, la Vaslui), sau trufaşul rege al Poloniei, Ioan Albert (1497, la Codrii Cosminului, azi reg. Cernăuţi).

A fost şi mare constructor. La zecile de biserici şi mănăstiri ctitorite s-a cristalizat un stil arhitectural distinct, recunoscut în istoria arhitecturii mondiale ca fiind „moldovenesc”. Opera sa a fost doar egalată, mai târziu, de fiul său Petru Rareş.

Când a murit la 2 iulie 1504, în mod cert suferea după pierderea fiicei sale Elena, căsătorită cu fiul lui Ivan al III-lea cel Groaznic al Marelui cnezat al Moscovei, dar şi a nepotului său, căzuţi în dizgaţie şi întemniţaţi. În schimb, din fericire nu a avut cum prevede răul imens istoric făcut neamului românesc de către imperiul de mai târziu, prin ocuparea la 1812 a Basarabiei şi rusificarea ei, prin reocuparea provinciei în 1940 de marele criminal al umanităţii Stalin, prin bolşevizarea şi rusificarea populaţiei, prin deportări şi crime, înfometări şi distrugeri de biserici... Şi nici nu a avut cum să ştie că şi acum acest imperiu, sub alt nume, tinde să-şi reocupe poziţiile de stâpân aici, unde recent alesul preşedinte Dodon, tot cu ajutorul Moscovei, a devenit pe faţă omul servil al lui Putin. Şi de Ţarul Putin... ce să mai spunem...

Prof. dr. Mugur Andronic

Preşedintele Societăţii Culturale Ştefan cel Mare