Lansarea volumului „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare” şi comemorarea a 11 ani de la trecerea la veşnicie a Maestrului Ion Irimescu

Data de 28 octombrie are o semnificaţie tristă pentru cultura fălticeneană, pentru că în urmă cu 11 ani, maestrul Ion Irimescu a trecut la veşnicie. Anul acesta maestrul a fost pomenit într-un mod cu totul aparte, care a adus în memoria celor prezenţi unul din cele mai dragi locuri ale marelui sculptor român, Mănăstirea Voroneţ. Lansarea volumului „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare”, la Muzeul de Artă „Ion Irimescu” din Fălticeni a fost un dar binecuvântat pentru fălticeneni şi nu numai.

Maestrul Ion Irimescu vizita deseori Mănăstirea Voroneţ, o aprecia ca fiind unul dintre cele mai importante edificii culturale şi spirituale din ţară şi întotdeauna povestea cu plăcere despre vizitele de la acest lăcaş de cult.

Despre volumul apărut la Editura Doxologia din Iaşi, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi îngrijit de monahia dr. Gabriela Platon şi conf. univ. dr. Carmen Cornelia Balan a vorbit scriitoarea Doina Cernica, conf. univ. dr. Dan Dascălu, monahia Elena Simionovici şi prof. Marius Dăscălescu.

Maestrul Ion Irimescu, un prieten apropiat al Voroneţului

Scriitoarea Doina Cernica s-a referit la anii trecuţi de la plecarea dintre noi a maestrului Ion Irimescu, la sfertul de veac trecut de la reînfiinţarea Mănăstirii Voroneţ „într-o formulă nouă, feminină, o noutate absolută la Voroneţ, pentru că toate obştile care au precedat-o până la desfiinţarea de către Imperiul Austro-Ungar au fost de călugări” şi la cei peste 40 de ani scurşi de la înfiinţarea Muzeului Ion Irimescu.

Monahia Gabriela Platon, a retrăit emoţiile pe care le-a avut în urmă cu mulţi ani, atunci când s-a întâlnit pentru prima oară cu fălticenenii la aniversarea maestrului Ion Irimescu. Totodată a descris cât de impresionant era momentul când maestrul Ion Irimescu venea şi se aşeza pe un scaun în faţa „Judecăţii de apoi” şi cerea explicaţii. Monahia a dat citire unei însemnări a maestrului Ion Irimescu în "Cartea de aur" a Mănăstirii Voroneţ, pe 5 august 1995: „Mulţumesc Domnului că am avut fericita ocazie să revizitez acest sfânt lăcaş, păstrător de sfinte relicve culturale ale trecutului neamului nostru românesc. De asemenea, mulţumim maicii stareţe Irina pentru calda şi plăcuta primire ce mi-au făcut-o mie, soţiei mele Eugenia, precum şi întregului grup de prieteni care m-a însoţit”. 

Şi monahia Elena Simionovici a readus în memoria celor prezenţi vizitele dese ale lui Ion Irimescu la Voroneţ.

„Dacă tot suntem la gând pentru maestrul Irimescu, voi porni de la faptul că oamenii îşi aleg locul. El a ales Fălticeni, a ales să i se cânte slujba de pomenire la Fălticeni în graiul neamului nostru. Putea să vândă lucrările, să fie miliardar, dar a lăsat acestei obşti a fălticenilor această comoară, Muzeul Irimescu. Când venea la Voroneţ mă dădeam deoparte. Ce să-i povestesc eu maestrului Ion Irimescu... Mă uitam la el şi îi vedeam chipul atins de aripa geniului. Era geniul care recunoştea genialitatea anonimilor de la Voroneţ. Numele lor sunt scrise în ceruri dar maestrul se lumina şi se bucura de prezenţa lor”, a povestit monahia Elena Simionovici.

Voroneţul, o perlă a monahismului românesc

Conferenţiarul universitar Dan Dascălu  a scos în evidenţă faptul că volumul „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare” este o carte  extraordinară şi cu toate că „apare ca o comemorare la 25 de ani de la reînfiinţarea mănăstirii, nu este deloc o carte plicticoasă, nu este o carte care se citeşte greu, este o carte vie, este o carte care vorbeşte despre o minune. Este o carte despre o minune, pentru că ceea ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani la Voroneţ este o minune. Nu numai faptul că după 200 de ani s-a reînfiinţat Mănăstirea, nu numai pentru că ceea ce înseamnă Voroneţul, această Capelă Sixtină a Estului a fost readusă la viaţă, a fost reintrodusă în circuitul cultural şi cunoscută în ţară şi în lume, ci şi pentru că s-au schimbat multe la Voroneţ. A fost restaurată pictură, a apărut corpul de chilii, a apărut un muzeu şi o bibliotecă care vor fi în curând inaugurate, un nou Paraclis şi aşa mai departe. Mai mult decât atât, la Voroneţ trăiesc nişte oameni minunaţi. Sunt preacucernicile monahii formate, îndrumate, ocrotite de măicuţa stareţă Irina Pântescu. Sunt cele care au învăţat acolo bucuria slujirii, sunt cele care au făcut din Voroneţ un centru cultural pentru că, trebuie să ştiţi că la Voronoeţ, măicuţa Irina a trimis monahiile aflate în mănăstire să înveţe. Unele şi-au luat doctoratul, altele au făcut tot felul de şcoli universitare, nivelul intelectual fiind foarte ridicat. La Voroneţ se scriu cărţi, măicuţa Elena, maica Gabriela producând cărţi foarte importante din punct de vedere ştiinţific. La Voroneţ se pictează. Voroneţul are legături ecumenice cu mănăstiri nu numai din România. Voroneţul este o perlă a monahismului românesc. Ori cartea aceasta vorbeşte despre cum s-a ajuns aici şi este important să afle toată lumea”, a precizat Dan Dascălu.

O carte scrisă cu echilibru şi cu alegerea a ceea ce este frumos şi valoros

Monahia Elena Simionovici a vorbit despre cei 25 de ani de stăreţie rodnică a Maicii Stavrofore Irina Pântescu, o mică parte dintre momentele importante fiind descrise şi în „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare”.

„Cartea aceasta este scrisă cu dreaptă măsură, cu echilibru, cu alegerea a ceea ce este frumos şi valoros şi pus totul cu  dreaptă judecată. Cine va citi, va vedea şi va alege şi va pune în cumpănă ce a însemnat şi ce înseamnă pentru noi stăreţia celor 25 de ani a măicuţei stareţe Irina Pântescu. Ne-a învăţat cu cuvântul, dar ne-a învăţat mai ales cu fapta. Măicuţa stareţă a învăţat făcând şi ne-a învăţat pe toate bucuria slujirii lui Dumnezeu în biserică, slujirii oamenilor, celor care vin la noi cu dragoste şi cu dăruire, generozitate şi deschidere, ne-a învăţat să ne îngrijim de cele ale trupului cu dreaptă şi egală măsură. În acelaşi timp înţeleaptă dar şi pragmatică, a ştiut să chivernisească şi tot ceea ce s-a făcut la Voroneţ s-a făcut prin osteneala obştii noastre şi prin dărnicia celor care au ajuns la noi. Măicuţa noastră stareţă este ca o făclie pentru noi.

Cartea aceasta este a ierarhilor, a profesorilor universitari, a scriitorilor, a jurnaliştilor, a medicilor, a cercetătorilor, pentru că partea de rezistenţă a cărţii, dincolo de evocare şi slăvire este partea ştiinţifică care dă valoare, a arheologilor, a restauratorilor, a arhitecţilor. Cartea aceasta este o comoară şi minunea despre care vorbea profesorul Dan Dascălu este această carte, pe care, dacă veţi avea răgazul să o răsfoiţi veţi gândi la fel ca noi”, a spus Monahia Elena Simionovici.

Spiritul de dreptate, de adevăr şi de credinţă domină Voroneţul

Stavrofora Irina Pântescu, stareţa Mănăstirii Voroneţ, s-a adresat deopotrivă onoratei asistenţe şi dragilor săi copii, pentru că, aşa cum a subliniat ea, „a fi stareţă înseamnă a fi mamă pentru măicuţele din mănăstire”, a scos în evidenţă faptul că tot ceea ce s-a realizat la Voroneţ “a fost făcut împreună cu acest mănunchi de maici şi împreună ne rugăm, nădăjduim ca împreună să fim şi dincolo, în împărăţia veşnică”.

„Se răsuceşte Măria Sa Ştefan cel Mare şi Sfânt şi toţi domnitorii noştri care au apărat acest pământ cu sabia, cu suliţa şi arcul de năvălirea hoardelor barbare şi de cei de-ai casei, creştini care ne-au lovit. Şi totuşi au rezistat pentru că au avut cele două aripi: credinţa în Dumnezeu şi dragostea de acest pământ, dragostea de această ţară.

Am fost întrebată de ce nu cerem fonduri europene. Şi am spus: se răsuceşte Măria Sa Ştefan în mormânt pentru că el ne-a lăsat ce ne-a lăsat şi noi nu suntem în stare să păstrăm, să continuăm şi să lăsăm urmaşilor noştri. Mi-au replicat că aceştia sunt bani cu care noi cotizăm. E adevărat, dar să mergem la Luceafărul poeziei româneşti, care în Scrisoarea a III –a spune că: <Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă/Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,/ Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ>...Iată, spiritul nostru de dreptate, de adevăr şi de credinţă. Nu e mândrie, este demnitatea noastră de a fi români, de a fi drepţi, de a nu ne închina în faţa celor care pe de o parte zic că sunt cu noi, dar de fapt dau cu o mână şi iau mai mult. Să ne păstrăm demnitatea noastră de români, să ne păstrăm demnitatea noastră de creştini şi să mergem în continuare. Nu eu am refăcut, ci împreună cu ceilalţi, cu ajutorul dat de toţi cei care iubesc Voroneţul, iubesc frumosul, iubesc arta. Au făcut lucrul acesta de bună voie, nimeni nu i-a tras de mânecă. Mulţumesc Bunului Dumnezeu că s-a realizat ceva şi lucrul acesta a fost posibil pentru că există un singur cont, cel al mănăstirii care câteodată este aproape gol, câteodată se mai umple, dar care niciodată nu este zero pentru că are grijă cel care a hotărât să se reînfiinţeze Voroneţul, Înalt Prea Sfinţitul Pimen, să se dăruiască şi ceea ce are nevoie. Voroneţul este cel care trebuie să predomine. Eu sunt un om, astăzi sunt, mâine s-ar putea să nu mai fiu”, a fost îndemnul la demnitate al Stavroforei Irina Pântescu.

 Spiritul patriotic al Voroneţului s-a simţit şi în interpretarea de excepţie a corului mănăstirii care a încheiat dubla manifestare culturală de la Fălticeni.