Octavian Nestor: „Donquijotire”

Poet înnăscut şi, tocmai de aceea, aflat la doar a patra carte de poezie, Octavian Nestor, „pribeagă clipă răsucită-n rană”, deşi ne propune, cu nevinovată ironie, „nişte aventuri ale spiritului”, etichetate drept „Donquijotire” (Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2015), ni se dezvăluie aidoma unui sacerdot al inefabilului, ale cărui litanii depăşesc palierul metaforei, în ciuda faptului că le este un iscusit cioplitor, şi operează cu semnificaţii, cu limbajul sacru al iluminării, cel anterior „vanei literaturi”, cum stabilea Rene Guenon.

„Morile mele unde sunt?”

Poemele lui nu se pot cita segmenţial, fără a comite un sacrilegiu, fără a ciopârţi din inefabil ciozvârte de şi „din gura lumii, din gura blestemată, din gura păcătosului, gura de rai, gura cămăşii, gura humorului, gura ţaţei, gura raţei, gura sticlei şi câte guri or mai fi pe faţa pământului şi pe dosul lui”, cum şi precizează el, guenon-ian, într-o „Artă poetică (sau Judecata Cuvintelor)”, deşi adevărata „ars poetica” a lui Octavian Nestor îşi găseşte o genială oglindire în poemul „Donquijotire”, cu care-şi începe oficierile, poem pe care mă văd obligat să-l citez integral: „Donquijotesc de când mă ştiu / Mă lupt întruna-n vis şi-n gând / Cu cine şi cu ce nu ştiu / Dar unde-s morile de vânt? // Un coif o spadă şi-o idee / Un aprig cal ieşit din rând / Un scutier şi-o dulcinee / Dar unde-s morile de vânt? // Pe linii curbe linii drepte / Vuieşte cosmicul avânt / De întrebări în vis deştepte / Morile mele unde sunt? // Tot quijotind pe căi de vară / De iarnă piatră sau cuvânt / E căutarea mea impară? / Morile mele unde sunt… // Dar ce mă-nvăluie în fum / Şi mă abate la pământ? // Stăpâne e sfârşit de drum / Şi-acestea-s morile de vânt”.

Purificarea cu o poezie exemplară

Octavian Nestor a mai publicat, anterior, volumele de poezie „Stâncile” (1988/1991), „Sublimarea sinelui” (2010) şi „În ciuda timpului real” (2014), pe care, din păcate, nu le-am întâlnit şi nu le-am putut citi. Dacă nu ne-am fi văzut întâmplător, nu aş fi avut revelaţia „Donchijotirii” unui poet excepţional, Octavian Nestor, cel care „intră în spaţiul poeziei ca într-un sanctuar în care cuvintele trec dincolo de aparenţe, devenind simboluri, esenţe, divinităţi” (Ion Prelipcean, „Despre autor”) şi aş fi pierdut purificarea cu o poezie exemplară, în care „Un alt proscris e dăruit pierzării / Sub ghilotină capetele cad / Se-ntrece în deliruri non-lumina / Iar nopţi impuse se rotesc la vad // Cutremurări la intervale sacre / De oase risipite-n adulare / Program supus mecanicii abstracte / A unor lumi bătute-n calendare” (Dura lex).

Construcţia cărţii sugestionează spre commedia dell’arte, ba prin naraţiuni dramatice ale liricului („concesiuni abstracte umblătoare”, precum „Orizonturi”), ba prin tonalităţi recitative obligatorii („Dotat cu sânge breaz din faceri / Ieri cercul prinţilor nostalgici / Cuprinşi de teama clipei date / A spart oglinda din cetate”), sugestionează spre dramaturgia lui Octavian Nestor (a publicat volumele „Teatru 1”, în 1994, şi „Teatru 2”, în 1997) şi sugestionează spre teatralicul vieţii, al cotidianului, al risipelor („ramura frântă a memoriei”). Dar construcţia cărţii e aidoma unei arhitecturi cosmice (ursiri se numeau astfel de arhitecturi, în vechime), cu o fluiditate de o desăvârşită armonie, în care, ca la Pindar, vocile se suprapun pentru a deveni glas astral („Orgi de rugă sus în ceruri / Glăsuiesc pe arii scurse / În abstract de capiteluri / Bat grifonii roşii spuze // Doar la-ntretăieri de arce / Steme cu rostiri de neamuri / Preamăresc cu voci postume / Arhitecţi topiţi în valuri // Mâini pierdute-n pulberi sacre / Răsfoiesc în cărţi nescrise / Lumi tăiate-n patru laturi / De tangente şi abscise” – Cantabile).

„Timpi sortiţi de ceasuri suitoare”

Deşi nu şi-a propus să fie original, ci doar s-a tot căutat pe sine, Octavian Nestor şi-a aflat, în universul liric românesc, o identitate distinctă, cu reverberaţii din „imnurile ancestrale”, în care „misticele culori” desluşesc „timpi sortiţi de ceasuri suitoare”, „Redefinind sincretic o treime / De orizont cu treptele regale”. Cartea lui de poezie e însuşi cântecul în desfăşurare sacră, liturgică, dar un liturgic de început de lume, de iniţieri neostenite în intrarea în armonia celestă. De asta am şi ţinut să o salut şi să-mi manifest bucuria că încă se mai scrie, şi în oraşul acesta, poezie poezie.