„Zona etnografică Fălticeni”, o carte care reconstituie „tabloul rural de altădată ca o recuperare morală faţă de frumuseţea inefabilă a artei tradiţionale”

Etnologul humorean Mihai Camilar, autorul unor lucrări de referinţă care vizează zonele etnografice ale Ţării de Sus, a scos de sub tipar o carte care circumscrie „Zona etnografică Fălticeni”.

Lucrarea, de 600 de pagini, cu ilustraţii realizate în mare parte de autor, care poartă eticheta Editurii „George Tofan” Suceava, a fost realizată, cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Suceava prin Centrul Cultural Bucovina - Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, în cadrul proiectului de cercetare ştiinţifică a Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina - Gura Humorului.

Zona etnografică Fălticeni prezintă unele aspecte distincte în domeniul etnofolcloric

Hărţile, planurile grafice, precum şi harta etnografică a zonei sunt executate de prof. Maria Camilar, iar desenele îi aparţin lui Gheorghiţă Lehaci şi regretatului Dionisie Mora.

În textul introductiv, intitulat „Argument privind conturarea şi definirea zonei etnografice Fălticeni”, Mihai Camilar spune că dacă „pentru zonele etnografice Rădăuţi, Suceava, Câmpulung, Humor, Dorna şi Siret au apărut deja lucrări monografice de profil, zona Fălticenilor a rămas descoperită din acest punct de vedere”.

„Zona etnografică Fălticeni - subliniază etnologul - prezintă unele aspecte distincte în domeniul etnofolcloric cu particularităţi şi asemănări cu zonele etnografice bucovinene învecinate sau mai îndepărtate, totul subscriindu-se unei unităţi culturale, dar totuşi se desprinde în mod sclipitor din salba celorlalte spaţii etnografice”.

O seamă de „reflecţii privind civilizaţia rurală la cumpăna dintre autentic şi contrafacere în epoca postmodernă”

Accentuând faptul că acest areal cuprinde un municipiu, două oraşe şi 18 comune, Mihai Camilar se apleacă asupra caracteristicilor fizico-geografice ale zonei prezentând în capitole distincte aspectele antropografice, etnografice şi etnologice, ocupaţiile tradiţionale, credinţele şi practicile referitoare la sistemul ocupaţional, meşteşugurile tradiţionale, instalaţiile tehnice populare, arhitectura tradiţională, zăbovind aplicat asupra gospodăriei tradiţionale şi portului popular.

Autorul acordă atenţie atât monumentelor de arhitectură, cât şi pragurilor vieţii omului şi sărbătorilor de peste an, iar în secţiunea finală, intitulată „Consideraţii asupra creativităţii etnofolclorice actuale”, prezintă o seamă de „reflecţii privind civilizaţia rurală la cumpăna dintre autentic şi contrafacere în epoca postmodernă”.

*

O carte pe care autorul a întocmit-o cu responsabilitate, mărturisind că a încercat, „în ultimul ceas de trăire a tradiţiei”, să reconstituie, împreună cu ai săi colaboratori, „tabloul rural de altădată ca o recuperare morală faţă de frumuseţea inefabilă a artei tradiţionale şi nu numai, faţă de cei care au fost înaintaşii noştri, cei care au înscris pagini pline de dăruire, frumuseţe şi de o simţire etnică aparte”.