Noi cu rock-ul nostru-n frunte...

...vom avea victorii multe! Această parodie / parafrazare a unor versuri clasice din neagra vreme a comunismului mi-a venit în minte când mi-am dat seama că în acest an, 2014, fosta zi naţională, 23 August, inventată de comunişti, la Suceava s-a sărbătorit nu prin defilarea „oamenilor muncii”, ci printr-un concert rock. Şi nu unul oarecare, ci al unuia din grupurile emblematice ale genului, legenda numită Nazareth.

A fost încununarea supremă a efortului tuturor celor care au „născut” acest festival, l-au crescut frumos şi l-au adus, în doar patru ani, până la maturitatea deplină. Înainte de orice, trebuie salutate cu mult respect instituţiile direct „vinovate” de existenţa acestuia: Consiliul Judeţean (condus de Gheorghe Flutur la data naşterii festivalului) ca principal finanţator, al cărui actual preşedinte, Cătălin Nechifor, a fost alături de mine pe scenă, devenind co-prezentator chiar la intrarea pe scenă a trupei Nazareth, Muzeul Bucovinei şi Centrul Cultural Bucovina, organizatorii evenimentului, adică domnii Emil Ursu şi Ion Drăguşanul, fiindcă, nu-i aşa?, omul sfinţeşte locul. În acest caz, şi... rock-ul! Fiindcă Bucovina Rock Castle înseamnă multe sute de ore de muncă, de nesomn, de discuţii, negocieri, strategii, pentru domnii Ursu şi Drăguşanu. Finalizate, toate, triumfal, cum au putut constata cei peste 10.000 de spectatori cărora li s-au oferit, pentru halucinantul preţ de ... 2 lei / seara de festival (pentru „juniori”, că adulţii au plătit... fix câte 7!!!), câte 6-7 ore de muzică rock de cea mai bună calitate trei nopţi la rând.

Iar ca lista să fie completă, nu se poate să nu vorbim şi despre cei doi muzicieni care conduc, mai din umbră, mai de pe scenă, ostilităţile: Andi Drăguşanul, director artistic, şi Mihnea Blidaru, preşedinte al festivalului.

*

Hai să trecem la treabă: aşadar, cum s-a mai întâmplat şi în 2012, prima seară a festivalului a început... cu o ploaie! Mai scurtă şi mai puţin violentă decât atunci, totuşi deranjantă şi stârnind nelinişte: va speria publicul sau nu? Nu. A stat la timp, astfel că BRC 2014 a început la ora 19 (cine se pune pentru o oră întârziere!?) şi a înregistrat chiar recordul de public pentru prima seară a tuturor ediţiilor: peste 2.500 de spectatori. Iar asta într-o seară de joi!

Deschiderea a aparținut clujenilor numiţi Diamonds Are Forever, grup relativ nou, cu doar trei ani de existenţă. A intrat apoi Jinjer din Ucraina, grupul cu fenomenala vocalistă Tatiana Schmailyuk, o prezenţă fabuloasă, cunoscută sucevenilor încă de anul trecut. Te uiţi la ea, o îndrăgeşti din prima clipă şi apoi te întrebi, iar şi iar, cum poate piticania să urle în halul ăla... pentru ca apoi aceeaşi voce să devină absolut cristalină!?

Nu vă încarc şi cu poveştile cutremurătoare pe care Tatiana mi le-a depănat în dosul scenei. Vă spun doar că ei locuiau în zona Doneţk, iar între timp s-au mutat la Lvov. La mijlocul serii i-a venit rândul lui Toy Machines, adică ai noştri (suceveni) ca brazii: Eddy Ciornea, Andi Parascan, Alexandru Teişanu, başca Andi Drăguşanul,al nostru ca... pinul! ... Că-i niţel mai scund. Mai buni de la an la an (iar compoziţiile lui Andi au un ceva al lor cu totul special), Toy Machines pregătesc în sfârşit şi albumul mult aşteptat de fani: Digital Waves. Penultimii au urcat Coma, care contabilizează deja 15 ani de scenă (iar asta se vede / aude) şi iată-ne ajunşi la capul de afiş: Dog Eat Dog, veniţi „tumnai” din New Jersey. Or fi oare americanii ăia pe care-i aşteptăm de vreo 70 de ani!? Nu, că n-au venit cu pomană! Nici de pomană, pentru că au fost primiţi cu entuziasmul cu care se cuvenea, ca răspuns la sound-ul lor electrizant şi de mare calitate. A fost o veritabilă demonstraţie de profesionalism, plus un experiment incredibil: au „cules” de pe drum, de la Praga adică, o cehoaică. Ei, şi? Staţi niţel: pe numele ei Daniela Marusakova, a suflat, la debutul ei alături de „Dogs”, de parcă toată viaţa cântaseră împreună. Absolut impresionant.

*

A doua seară a fost cea dedicată în exclusivitate muzicii româneşti. Iar seara nu putea începe altfel decât tot cu suceveni, desigur Odyssey, cu Cristi Rangu în frunte, adică omul care când nu e pe scenă face, de la pupitrul de sunet, ca festivalul să sune impecabil. Şi tot aşa a sunat şi întregul concert Odyssey. În continuare, cei circa 5.000 de spectatori s-au bucurat de un spectacol formidabil, pe scenă urcând vârfurile alternative ale rock-ului românesc: Robin & The Backstabbers, Luna Amară, Viţa de Vie şi Implant Pentru Refuz, fiecare din ele având fanii ei, dar toate beneficiind de entuziasmul unui public fericit de a avea în faţa ochilor (şi urechilor!) atâţia muzicieni de clasă. Inutil să amintesc că vedetele cele mai aplaudate au fost Mihnea Blidaru şi Adrian Despot, impecabili ca întotdeauna.

*

Ultima dintre nopţile memorabile ale BRC 2014 a debutat cu „juniorii” suceveni Mechanix care, până să devină ei înşişi celebri, vor avea şansa de a trece în CV faptul că au cântat pe aceeaşi scenă cu Nazareth! Pe „Tons of Powder” i-a prezentat Mihnea Blidaru (când am să mor eu, are cine să continue ca prezentator al festivalului!, că mi s-a spus că a fost OK), că eu primisem misiunea să-i aduc de la Conacul Domnesc pe doi dintre Nazareth: întemeietorul / legenda Pete Agnew şi nou sositul vocalist Linton Osborne. Despre ce am discutat cu ei, poate cu altă ocazie.

Pe scenă, Nazareth a făcut exact ceea ce se aştepta toată lumea: a dat o lecţie de profesionalism, de calitate, de „meserie”. Pete Agnew, la 67 de ani, face pe bass ca „visul rău”, iar backing vocal-ul său e la fel de melodios ca acum... 46 de ani, când înfiinţa Nazareth-ul! Linton Osborne, vocalistul cel nou, cu o „vechime” de nici măcar un an în grup, e „ca de-acolo”, adică sună perfect, astfel că piesele clasice ale grupului, precum „Razamanaz”, „Hair of the Dog”, „This Flight Tonight” sunt exact cum le ştim dintotdeauna. Poate nu şi „Love Hurts”, dar explicaţia e simplă, şi mi-au confirmat-o chiar ei că e aşa cum credeam eu: nici nu le place şi continuă să se mire cum de a devenit chiar asta cea mai vândută piesă a lor. Nazareth e grup de rock'n'roll, nu de balade. Jimmy Murrison (chitară) şi Lee Agnew (tobe) completează fericit un grup care nu doar a scris istorie, dar încă mai are de cântat, că doar abia ce a scos, în iunie, cel de-al 23-lea album „Rock'n'Roll Telephone”. Concluzie: sunt fericit şi onorat că am avut şansa de a-i prezenta... şi cred că e măcar mulţumit şi co-prezentatorul Cătălin Nechifor! Ce zici, Cătăline, te bagi şi la anul, la Uriah Heep, dacă vine?

The Amsterdams au făcut, ca întotdeauna, show total, finalul prinzându-i cu vreo 20 de spectatori pe scenă, alături de ei, invitaţi să contribuie la nebunia generală.

Iar sfârşitul acestei ediţii, devenită istorică din motive lesne de înţeles, a aparţinut moldovenilor numiţi Alternosfera, a căror popularitate în România, şi mai ales la Suceava, este aproape incredibilă.

O închidere entuziasmantă care dă de înţeles că în 2015 vom avea parte de un festival încă mai reuşit (presupunând că aşa ceva se poate!). Se duc deja tratative cu Uriah Heep, Smokie, Toy Dolls. Zău!