Sărbătoarea de Sâmedru

Sâmedru, unul din cei doi stâlpi calendaristici care împart anul pastoral în două anotimpuri egale (Sângeorge şi Sâmedru), care în calendarul şi imaginarul popular corespunde Sfântului Dumitru, este celebrat pe data de 26 octombrie.

„La Sângeorge se încaieră câinii, iar la Sâmedru se sfădesc stăpânii”

Este momentul care marchează începutul iernii pastorale, al sezonului pastoral fertil, când, aşa cum scrie etnograful Mihai Camilar, „după împerecherea cu berbecii, oile intră în perioada de gestaţie” şi „expiră învoielile încheiate în primăvară”, prilej de bucurie, dar şi de supărare, nerespectarea înţelegerilor fiind ilustrată de zicerea „La Sângeorge se încaieră câinii, iar la Sâmedru se sfădesc stăpânii”.

În noaptea dinspre Sâmedru este obiceiul aprinderii, pe înălţimile satelor, a focurilor cu rol apotropaic şi fertilizator, scenariu ritualic de înnoire simbolică a timpului calendaristic.

În spiritualitatea bucovineană, precum şi în cea carpatică - spune Mihai Camilar - aceste focuri ritualice ale lui Sâmedru erau o mărturie că omul societăţii tradiţionale avea nevoie de o integrare în momentele cheie pe axul sacralizat al sărbătorii”.

În ziua de Sâmedru „ciobanii pronosticau timpul aruncând cojoacele în mijlocul oilor”

În ziua de Sâmedru, „ciobanii pronosticau timpul aruncând cojoacele în mijlocul oilor”. Dacă pe cojoc se aşeza o oaie neagră, era semn că iarna va fi blândă, dacă se aşeza una albă, se anunţa o iarnă lungă şi friguroasă.

Sâmedrul constituia şi momentul în care se încheia demontarea stânelor, marcându-se astfel încheierea sezonului pastoral de vară.

„Sărbătoarea Sâmedrului - ne spune Mihai Camilar - era în primul rând o celebrare şi în al doilea rând o comemorare, când timpul sacru îşi interfera sensurile cu cel profan, totul în învelişul unei etici aparte, mai ales că satul şi societatea tradiţională bucovineană au fost din totdeauna de factură agro-pastorală, supuse mereu mitului”.