Pictorul Vasile Hutopilă, unul dintre cei „58 de artişti plastici câmpulungeni”, prezentaţi în albumul cu acest titlu semnat de soţii Otilia şi Vasile Sfarghiu, nu este un nume cu rezonanţă doar în perimetrul bucovinean.
„Cel mai mare judecător al artei este publicul”
Vasile Hutopilă, care aparţine celei mai enigmatice comunităţi carpatine, cea a huţulilor, a cărei identitate misterioasă se ascunde încă sub mantia albă a ceţii care acoperă pădurile ce leagă Bucovina cu Maramureşul şi continuă, dincolo de frontieră, în Ucraina, şi-a conturat profilul artistic cu timiditatea şi modestia caracteristică zodiei Peştilor, căreia îi aparţine.
Pictorul, cu obârşia în Izvoarele Sucevei, care l-a cunoscut cu ani în urmă pe Traian Danileanu (absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Iaşi, unde a studiat cu profesorii Corneliu Baba, Nicolae Popa şi Camil Ressu) şi s-a format apoi sub aripa câmpulungeanului Mircea Rotaru (1927 - 2005, „un visător ireductibil, plutitor pe nori mereu mişcători”, un om cu preocupări multiple cu vibraţii renascentiste - a realizat un telescop ale cărui lentile le-a şlefuit manual şi, timp de cinci decenii, a imaginat şi a proiectat un oraş al copiilor care, din păcate, a rămas fără finalizare constructivă), este convins că „cel mai mare judecător al artei este publicul”.
Treptele împlinirii sufleteşti
Vasile Hutopilă, care pare mereu învăluit într-o aură tainică resuscitând pe ecranul interior al celor care-au citit volumul „Stranii povestiri huţule”, de Casian Balabasciuc, imaginile spectrale ale acestor „oameni misterioşi şi discreţi ca şi locurile în care trăiesc”, „suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor”, a purtat în suflet Bucovina şi în Italia, acolo unde şi-a căutat temporar norocul. Bucovina, care este cutia de rezonanţă a simţirii şi gândirii sale, l-a inspirat la Festivalul internaţional de creaţie de la Santo Stefano di Rogliano, unde, pictând în faţa membrilor juriului, a obţinut Premiul I.
Nativul acesta dintr-o zodie de apă guvernată de planeta Neptun, visător, impresionabil şi rezervat, cu mărturisită dispoziţie introspectivă, şi-a probat astfel măsura talentului cu care-a fost înzestrat. Dar nu către treptele succesului ţinteşte el, ci către cele ale împlinirii sufleteşti.
Reconfigurează, cu o luminozitate aparte, discursul vizual al naturii Obcinilor Bucovinei
Sensibil la variaţiile luminii (autor al unui „Autoportret” în nuanţe sepia care-l reprezintă în plină etapă de acumulare şi consolidare interioară), Vasile Hutopilă reconfigurează, cu o luminozitate aparte, discursul vizual al naturii Obcinilor Bucovinei. Din itinerariul invocărilor sale cromatice nu lipsesc munţii, pădurile şi pajiştile („Toamnă în Bucovina”, „Peisaj cu fânar”, „Spre Deia”...), dar nici chipurile trăitorilor din aceste locuri („Moşulică”, „Femeie tânără”...).
Şi nu lipsesc nici „jaloanele” sale sufleteşti şi identitare, cum este „Casa bunicii”, „căsuţa închegată din bârne de molid cojite, cu acoperiş de draniţă” (cum scrie Casian Balabasciuc în povestirile sale huţule).
Fără vehemenţe cromatice, dar cu vizibilă apetenţă şi voluptate artistică, Vasile Hutopilă creează atmosferă şi provoacă emoţii pentru că reuşeşte să surprindă şi să reprezinte pictural duhul locului.