Suceava. Portret în esenţe

Artista plastică Elena Greculesi a decupat, la vârstă octogenară, „petecuţe de viaţă”, amintiri pe care le-a însăilat într-o carte cum n-am mai citit până acum.

Fiecare pagină este ca un tablou în care autoarea concentrează, de data aceasta în cuvinte-esenţă şi nu în culori, secvenţe răzuite de pe ecranul memoriei.

Cuvinte cu care se autoportretizează, dar cu care reuşeşte totodată să facă un portret în esenţe al Sucevei.

Strada copilăriei

Intitulată „Puţinătăţi. Petecuţe de viaţă”, cartea, cu doar 80 de pagini, este ea însăşi esenţa unei vieţi.

Autoportretului artistei, cu trăsături mişcătoare în funcţie de vârstă, i se alătură, în oglinda clară a amintirilor, portretul urbei cu casele, grădinile, străzile, prăvăliile, instituţiile şi oamenii din perioada interbelică şi până la tabloul Sucevei de astăzi.

Câteva secvenţe: Strada copilăriei, pe care „curgea de sus un părău, dinspre grădinile Weczkerna, împărţind oraşul în două”, „moara de apă din margine”, „coşmelia” lui Iţcovici, „prăvălia mică” din care muşterii cumpărau „pâine proaspătă, caiete de aritmetică, odecolon trei nuanţe, săricică, bomboane învelite Stolwerk, hârtie de muşte, Naigewirtz, Kindrus patru culori şi câte şi mai câte”.

Strada cu „casele deosebit de modeste” cu „hogeaguri din care iese fumul şi câini care latră noaptea”, cu moara lui Schmidt şi morăriţa îmbrăcată cu „haină de ploaie neagră, de cauciuc”, care a plecat apoi în Germania, vecinii („Cucoşiţa, nevasta birjarului Ştrulică”...Familia Zettel...Anton, măcelarul care „are mică prăvălie în piaţă”, Gorliţchi care are birjă şi „Cumsântâmplă”, tăietorul de lemne, care „iese din casa mică, pe muchie de părău, cu scăunoaia şi fierăstrăul”...).

Grădinile bunicilor

Bunicii, care locuiau „pe două străzi paralele, care curg spre cetate”. Casa bunicilor Greculesi: „curăţenie, alb imaculat”, cu grădina de lângă Biserica Mirăuţi, „cu flori de toate soiurile” („pe lângă gardul din vale era un rând mare de trandafiri pentru dulceaţă din care Rozalica noastră făcea dulceţuri minunate”)

Bunicul, fost slujitor imperial, „răspundea de paza oraşului Suceava”. Bunica, Rozalia, „mare artistă” care face „cruciuliţe, inimioare, chipuri dintr-un material pe care nu-l cunoşteam...vopsite apoi în culori”.

Ceilalţi bunici, Scobeniuc, aveau o grădină cu iaz, cu pomi fructiferi, unde se afla „cel mai iubit loc”, „o răchită, pe hatul de sus, cu o scorbură mare, plină de furnici, unde îmi petreceam timpul de mică”.

Bunicul Gheorghe, pietrar-cioplitor (a fost reprezentantul breslelor în Suceava) „dăltuieşte piesele lipsă la biserici” şi „cântă la vioară”.

Bunica, Petronela, care pregătea de Crăciun „bucate de post. Douăsprezece feluri”, o ţine pe genunchi, într-o fotografie de familie, când avea doar un an şi era îmbrăcată cu „rochiţă de organdi roz”...

Suceava - altă înfăţişare şi o „înghiţitură amară”

Suceava de odinioară a căpătat treptat altă înfăţişare: „numeroase locuinţe, străzi noi, civilizate, au fost asanate bălţi, a apărut Combinatul de hârtie şi celuloză...spitalul mare, frumos...magazine pieţe, s-a construit un canal lung care duce în el, spre vărsare în râul Suceava, apele pârâului de sub cetate...”.

S-au construit „un stadion, în zona Areni, cu multe locuri, modern...străzi asfaltate sau pietruite, canalizare, lumină electrică, policlinici, restaurante, şcoli, grădiniţe...multe mici industrii, multe blocuri de locuinţe...”.

Alte scene vizează „magazinul de culori, materiale de pictură...Casa de cultură din centrul oraşului”, dar şi o „înghiţitură amară: cârciumile, în săpătura sub pământ, în coasta zidurilor cetăţii” („pentru alte popoare ar fi un loc de neatis, de mândrie”) sau „statui de ceară de prost gust în incinta cetăţii, în cort („Oare şi aici banul face totul pentru a murdări mândria unui neam?)”.

„Pe un cer de organdi, petecuţ de nor voi fi...

Ultima filă a cărţii trebuie reprodusă integral. Cu titlul „Încheiere”, Elena Greculesi schiţează următorul tablou: „Sunt tare bătrână. În mers, ca să nu pun un pas greşit, mă ajută bastonul cu trei picioare. Dacă mă aşez pe un petecuţ de iarbă, mă voi ridica cu greu, stângaci. Mai am năzuinţe? Uneori ele s-au învălmăşit născând torente, alteori au curs uşor ca apuşoara din topirea zăpezii, printre cioburi de gheaţă, pietricele. Puţin a mai rămas, ultimele două note dintr-un cântec. Pe un cer de organdi, petecuţ de nor voi fi, răvăşit în mii”.