„Zborul colorat” al maestrului Corneliu Tincu s-a întrerupt

„Zborul colorat” al artistului plastic Corneliu Tincu,„un exponent de marcă al etosului românesc în arta contemporană care s-a împământenit la Gura Humorului”, s-a întrerupt ieri dimineaţă.

A uitat să soarbă din clondirul sigilat care conţinea “elixirul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte”

La numai câteva luni după expoziţia retrospectivă organizată în contextul aniversar al împlinirii vârstei de 70 de ani (expoziţie etalată în saloanele Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina din Gura Humorului, cu prilejul cărei a fost inaugurat un salon dedicat exclusiv artistului care a donat comunităţii humorene un număr de 55 de lucrări) Corneliu Tincu a plecat dintre noi, răpus de o boală necruţătoare după o lungă şi grea suferinţă.

„Profesorul de frumuseţe”, aşa cum l-a numit criticul de artă Valentin Ciucă, artistul plastic cu origini ieşene care a înnobilat arealul cultural humorean şi spiritualitatea bucovineană, vreme de câteva decenii, cu aerul său de boem parizian, s-a retras poate ostenit de zborul său spre orizontul luminos şi auroral al lumii pe care o visa.

O lume spiritualizată şi generoasă, în total contratimp istoric cu contemporaneitatea noastră, o lume ideală lipsită de convenţii false, de complexe vindicative, de ipocrizie şi viclenie.

Mi-a vorbit adeseori despre lumea la care visa, lume care putea fi ghicită în arta lui, îmi vorbea despre simplele forme goale lipsite de substanţă artistic-spirituală care ne agresează în permanenţă şi, fără să fie un distrugător de norme clasicizate, propunea rezolvări plastice originale.

A obosit şi şi-a întrerupt „zborul colorat” (aşa cum scria, într-un text pe care l-a dedicat aniversării sale septuagenare, Nicolae Dărămuş), sau a uitat să soarbă din clondirul sigilat care conţinea “elixirul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte” (cum i-a recomandat primarul humorean Marius Ursaciuc, atunci când i-a oferit public un vas ceramic cu presupusa magică licoare).

„Avem prilejul să ne înveşnicim alături de Corneliu Tincu”

„A face pictură într-un oraş care se află doar la câţiva paşi de Voroneţ şi de Arbore este o cutezanţă”, spunea Valentin Ciucă vorbind despre profesorul şi artistul plastic care a fost „chemat prin voci tainice, lăuntrice” să se statornicească în Gura Humorului şi care, prin întreaga sa activitate (didactică şi creativă), a contribuit ca oraşul să se impună ca un spaţiu al metamorfozelor continue.

Mai rămăsese un gest de făcut din partea reprezentanţilor comunităţii humorene, cel de a-i acorda titlul de „Cetăţean de onoare” al urbei, gest care-ar fi avut valoarea recunoştinţei senine dacă avea loc în timpul vieţii artistului.

Căutător în alte dimensiuni, Corneliu Tincu (care nu s-a preocupat să-şi şlefuiască soclul de monument infailibil) s-a auto-claustrat în atelierul de lucru care a fost universul frământărilor sale creative.

Îmi amintesc acum că, la vernisajul expoziţiei retrospective organizată la împlinirea vârstei septuagenare, Valentin Ciucă ne spunea tuturor celor prezenţi că, participând la eveniment „avem prilejul să ne înveşnicim alături de Corneliu Tincu”.

O înveşnicire cu zborul său colorat, zbor care însă s-a întrerupt.