Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA: „BOA(la) la români”

Apărută înainte de a se înfiinţa această rubrică, nebeneficiind, deci, de o sumară prezentare, cartea lui Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, „BOA(la) la români”, demonstrează că „BOA este un moralist, care picură eticul în estetic”.

De la această remarcă a poetului şi publicistului Roman Istrati poate porni şi, într-un anume fel, este obligat să pornească orice demers de conturare în memoria obştească a operei lui Ovidiu BOA, artist sucevean născut, iar nu făcut, şi care, cum spune şi Vali Chidoveţ, „tinde să devină un fenomen de lux al caricaturii româneşti”, prin „ferestre către o lume tulburătoare” (Tiberiu Cosovan), pe care le deschide, de peste un deceniu, înspre cenuşiul oraşului, şi care înseninează şi înveseleşte cerul Sucevei, oferindu-ne tuturor chiar şi „doza de umor de care are nevoie chiar şi politica” (Magda Axon).

BOA este un poet mărturisitor, un cronicar al vremurilor sub care supravieţuim şi, tocmai de asta, adică datorită vocaţiei sale poetice, desenele lui nu ustură, pe cât vindecă, deşi intenţia de a lăsa mărturii, cu mult prea multă înţelegere faţă de păcatele şi de absurdul epocii noastre, este singulară în acest spaţiu gomos, în care politruci vremelnici se preumblă prin faţa si(a)mezelor, cu aere tâmpe de preocupaţi şi de atoateştiutori, doar pentru a debita rumeguşuri bucale în auzul reporterilor, care, după aceea, aruncă praf în ochii cititorilor despre cum s-au recunoscut, cică, nulităţile votului pleaşcă universală în anumite desene şi despre cât de mult apreciază domniile lor domnoase şi scorţoase cultura desenată. Care, dacă este s-o spun pe cea dreaptă, nici nu există în desenele lui BOA, în ciuda „academismului” pictural, pe care îl practică, nonşalant, tânărul artist sucevean, în ciuda măiestriei cu care foloseşte linia, culoarea şi transparenţa. Există doar o anume desluşire a lucrurilor, vietăţilor şi întâmplărilor, cel mai adesea megieşă cu pictura modernă de calitate (mai ales cea de sorginte chagall-iană) şi, în egală măsură, cu metafora insolită şi cutezătoare a unui poet înzestrat. Există şi filosofia răzvrătită a unui potrivnic al dogmelor, care preferă să se înşele singur, decât să se mai lase înşelat de alţii, şi, de aici, de la această revoltă împotriva spălării creierelor, cele zece mii de lucruri şi fiinţe, desprinse din veşnicie, prin desluşire şi cuvânt (cuvântul, ca şi desluşirea, durează, zideşte doar în vremelnicie), îşi marchează şi definesc propriul lor univers, poate că nu mai frumos decât cel în care tot mărşăluim abulici de la naştere spre naştere, dar cu siguranţă mai însorit, mai luminat de inefabilul mângâietor al umorului.

În cartea lui Ovidiu BOA cu caricatură de presă, marile calităţi artistice ale acestui Marc Chagall de Suceava se disipează în funcţionalitate, fiecare idee concretizată în linii fiind destinată, într-o anume zi a istoriei noastre recente, amuzamentului băştinaş, drept ilustrare a unor texte jurnalistice de o zi, deci unui prezent continuu al vremelniciei. Fără textul pe care l-au slujit, desenele lui BOA pierd, în aparenţă, „termenul comparaţiei”, deşi fiecare meteahnă românească se repetă, zi de zi, de milenii întregi. În aceste condiţii, din postura de veşnic autor de debuturi, am considerat că ar fi bine să-l debutez pe Ovidiu BOA şi ca autor de carte, „ilustrându-i desenele”, cu texte care să le suplinească pe cele originale şi, prin urmare, am apelat la epigramă şi catren, cu intenţia declarată de a găsi o altă interpretare a naraţiunilor desenate decât cea îndeobşte prezumată a fi cea a autorului (în arta adevărată, sunt posibile atâtea interpretări câţi degustători se vor fi aflat de-a lungul timpului). Catrenul, practicat destul de rar în această carte, are rolul de a „multiplica” poanta desenului, iar cel mai ilustrator exemplu este cel al unui desen în care sinucigaşul, deşi intenţionează să se arunce într-un lac, poartă umbrelă şi impermeabil, ca să nu se... ude. Acestui desen i-am alăturat un catren, în care slăvesc democraţia, care ne înlesneşte alegerea viitorului, deşi viitorul acela, pe care românul şi-l „alege singur”, este sortit de cancerul moral care se tot prelinge din urnele de vot. Iar „poanta” textului rimat şi ritmat se află deasupra, în desenul lui Ovidiu BOA, practica „mutării poantei în desen” utilizând-o chiar şi atunci când i-am ataşat desenului o epigramă veritabilă, care poate supravieţui prin ea însăşi, din considerentul schiţării, prin simbioza caricatură-epigramă, sugestiei prieteniei care ne apropie de mai bine de un deceniu, din clipa în care, prin mijlocirea Cristinei Bortă, s-a întâmplat să fiu eu acela care să publice primele caricaturi ale lui Ovidiu BOA (dar un rol important în devenirea artistului l-au avut, de-a lungul anilor, alţi trei suceveni: Gheorghe David, Daniel Tănase şi Constantin Emil Ursu).

În peste un deceniu de artă şi de mărturisire, Ovidiu şi-a asumat o istorie şi, în egală măsură, s-a încredinţat ei, o încredinţare care nu exclude, ci chiar presupune sugestia crucificării, o istorie mărturisită, cu încântare şi cu bruscă prospeţime a condeiului, de ziarişti de cultură din ţinutul nostru, care şi-au dobândit, de-a lungul timpului, dreptul la respect: Tiberiu Cosovan, Roman Istrati, Liviu Dorin Clement, Tiberiu Avram, Valentin Chidoveţ, Magda Axon, Doina Cernica, Mugur Geu, Daniela Micuţariu, Adina Ţibu; de artişti plastici cu o aceiaşi sorginte antidogmatică: Mihai Pânzaru-PIM, George Licurici, Constantin Papuc, Pamfil Horodnic sau veşnic dezlănţuitul pictor-sculptor-poet Konstantyn Ungureanu-BOX.