Fluxul memoriei

La ţară, în copilăria mea, se vorbea despre anumiţi bătrâni că i-a uitat moartea. Cea cu coasa nu ţine o evidenţă prea riguroasă, se pare. Trebuie să recunosc că atunci, ca şi acum, tinerii sau cei mai puţin tineri sunt duri cu cei bătrâni. „Nu mai crapă hodorogul acela?” Despre babe se puteau spune multe, ele aveau nouă vieţi, ca pisicile. Ele sunt, în fond, stâlpii bisericilor, şi Cel de Sus nu le uită uşor.

Bătrânii bolşevici hodorogi, ca să folosesc acest cuvânt atât de plastic, dar pleonastic, trăiesc bine în capitalismul nostru original, gen latino-american. Foştii prefecţi burghezo-moşiereşti au înfundat puşcăriile comuniste după 1945. Nimeni nu i-a întrebat dacă au făcut ceva bun, totuşi, în viaţa lor, aşa cum n-a fost întrebat nici tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Oamenii crescuţi şi educaţi de partid, copiii care au purtat cravatele roşii de pionier l-au împuşcat în stilul lui Carol al II-lea, care aşa îi pedepsise pe asasinii lui Armand Călinescu. Lipsea doar ca cei doi Ceauşeşti să fie aduşi în faţa CC al PCR şi cadavrele să le fie lăsate câteva zile în piaţă. Câteva zile au stat totuşi pierdute şi regăsite prin fel de fel de locuri dubioase. De ce nu au fost găsite nişte babe să-i pregătească pentru înmormântare cu haine noi, conform tradiţiei ortodoxe? Cine a uitat că morţii se spală, şi tot femeile bătrâne fac asta? Sau, mă rog, cei de la morgă.

Activiştii potlogari minţeau de îngheţau apele. Evident, pe superiori, inclusiv pe cel mai iubit fiu al poporului român, preşedintele Ceauşescu. Lui Emil Bobu să-i fi tăiat o mână şi nu-l minţea pe secretarul general. Dar cei care-l minţeau, în fond minciuna era esenţa comunismului, aveau şi ei argumentul lor. Tovarăşului Nicolae Ceauşescu i se spunea ceea ce voia să audă. Adică i se raporta. Activiştii raportau, ei lucrau ca în armată, pe care majoritatea n-o făcuseră. Activiştii de partid potlogari încălcau des normele eticii şi echităţii socialiste. Tovarăşul prim-secretar Vasile Potop i-a urmat lui Emil Bobu. L-am ascultat odată la o şedinţă, el fiind venit în funcţia de instructor al CC al PCR. Părea foarte serios. Numai că activiştii din acea perioadă vorbeau despre o aventură romantică ca-n filme a gravului prim-secretar. Poate că bârfeau. Mulţi fiind potlogari, în probleme de morală socialistă nu prea minţeau totuşi, când nu era vorba de ei. Ei încălcau normele morale, dar, fiind o castă închisă, totul era ţinut secret. Tovarăşul secretar Martaloglu, am aflat mai târziu, a fost prins încălcând normele moralei socialiste cu o reprezentantă a sexului opus chiar pe masa de lucru din sacrul birou de partid. Tovarăşul Ene Ţurcanu a raportat şi s-au luat măsuri disciplinare. Evident, nu a fost trimis la munca de jos. Cele mai de jos munci din acea perioadă le prestau măturătorii de stradă şi împingătorii de vagoane de la CFR. De ele râdeau ţăranii, care încă aveau prin 1950 pământ, cai, oi, vaci etc. Folclorul orăşenesc, fiindcă a existat şi aşa ceva, avea o poezioară, cam în genul „Cânticelor ţigăneşti” de M. R. Paraschivescu, un poet comunist, cu un prim volum notabil: „Ecaterino,/ Eşti fată bine,/ M-aş da la tine,/ Dar n-am palton./ Sictir, golane,/ Du-te la muncă,/ La împins vagoane/ Şi ia-ţi palton.” Împingătorii vagoanelor, în triajele gărilor, la manevre, erau ceferişti. O meserie nobilă, apreciată în mod deosebit de primul-secretar Gh. Gheorghiu-Dej. El fusese electrician la CFR Dej, dar oricum făcea parte din cea de-a doua armată a ţării, cum erau consideraţi ceferiştii. În gară la Dărmăneşti trenul pornea şi venea la oră fixă. Era un ceas mare pe perete şi duşumele date cu motorină, un miros care mă fascina pe mine, copil de la coada vacii.

Multe ar trebui spuse despre activiştii de partid şi locţiitorii lor de la comune. Locţiitorii erau şi directori de cămine culturale. Munca mea de teren de zeci de ani mă ducea la ei, directorii de cămine şi la bibliotecari. Eram în plină epocă de aur, cu agricultura colectivistă în floare. Se turnau chimicale cu tonele, se foloseau şi îngrăşăminte pe bază de azot şi se obţineau unele recolte bune, chiar aici, în zona de deal din judeţul Suceava. CAP-urile din Dumbrăveni, Moara, Udeşti, Adâncata, cu teren agricol bun, obţineau efectiv recolte bune, în anii favorabili climatic. Dar statul socialist le lua totul la un preţ de nimic. În ultimii ani ai epocii de aur partidul înfiinţase grupări de CAP-uri, numite CUASC-uri. Nu mai pot decripta iniţialele. Ele erau conduse în general de activişti şi nu de ingineri agronomi, cum se întâmpla în multe CAP-uri comunale. Lui Ceauşescu, după cum ne amintim, Dumnezeu parcă îi luase minţile. Vorbea la TV despre recolte de grâu de 60000 kg la hectar. Poate că de vină erau bolile bătrâneţii lui. Eu cred totuşi că greşise pe hârtie, trebuia scris 6000 kg, ceea ce era posibil, în multe locuri.