Fluxul memoriei

Să revin iarăşi şi iarăşi la copilăria mea, în anii victorioşi ai socialismului din 1950-1953, când s-a stins I. V. Stalin. În SUA e o modă cu psihanaliza freudiană, cercetându-se copilăria nu numai a infractorilor. Sigur că în anii aceia de după război principalele traume ale mele erau frigul, uneori foamea, bolile şi alte chestii mărunte, specifice copilăriei. Nu reţin ceva traumatic în stilul freudian, în afară de faptul că am fost pur şi simplu furat la plata unor munci făcute în vacanţa de vară, în cei doi ani în care nu am avut vacă, aceasta fiindu-i dată surorii mele ca zestre la măritiş. De fapt ea a luat şi junca, care într-un an ar fi dat lapte. Dar, mă rog, acest aspect mai mult moromeţian l-am uitat repede. Am lucrat mai mult timp la repararea fostului pod peste apa Sucevei, refăcut de altfel cu câţiva ani în urmă. Lucram toată ziua la cernerea prundişului. La plată, apăream în stat cu 15 lei pe zi, dar un funcţionar rapace şi odios îmi dădea mai puţini bani, cam un sfert. Mă punea să semnez, şi eu vedeam suma totală. Nu înţeleg de ce nu i-am spus nimic. Şi acum sunt revoltat când îmi amintesc acel episod. Mai târziu, în tinereţe, am fost înşelat de multe ori, adică permanent, de statul comunist, dar nu dădeam nici o importanţă. Am mai lucrat în copilărie la alegerea cartofilor primăvara, la primărie, zile întregi, şi n-am primit nici un ban. Aici am mers zilnic ca să-mi recuperez banii, un om de-al lor plătindu-mi până la urmă 75 de lei pentru că am cosit un hectar de imaş plin cu spini. Iarba era mică. Dar atunci mi-am cumpărat o pereche de bocanci mari, cu talpă din piele, din Cehoslovacia, care mi-au distrus picioarele mulţi ani. Şi acum am bătături.

Tot am vorbit de miliţia populară, mai ales cea din copilăria mea. Dar în acei ani, 1950-1954, în sat a apărut şi un tânăr ofiţer de securitate, plecat după 1968 la Botoşani. Era civil, simpatic, nu ştiu dacă se temeau prea mult oamenii de el, evident, dacă nu vorbeau ceva împotriva regimului. Îl vedeam zilnic prin primărie. La un hram, flăcăii din Costâna au făcut o bătălie cu pietre cu cei din Părhăuţi, pe imaş. Parcă erau două triburi sălbatice. De undeva, din grădina şcolii, l-am văzut pe locotenentul de securitate cum a trecut fâşia de bătălie cu pietre şi s-a dus să negocieze cu cei din Părhăuţi. Evident că în timpul acesta ostilităţile continuau. Dar apoi s-au oprit. Au fost şi răniţi. Doctorul Polocoşeriu Liviu îi aştepta în colţul gangului de la dispensar, suflecat la mâneci, cu cămaşa desfăcută. Doctorul purta iarna şi vara bocanci şi avea un hobby: făcea toată după-amiaza fierărie într-o magazie a dispensarului. Locuia de luni până sâmbătă după-amiaza în dispensar. Duminica se ducea la Suceava, unde familia lui era înstărită, numai că a murit înainte de a-şi redobândi proprietăţile. Şi-a făcut o vilă în spatele blocurilor din centru. S-a căsătorit în Suceava, în Costâna era burlac la circa 35 de ani. Era foarte respectat de ţărani. Spre deosebire de alţi medici, avea un scris extrem de caligrafic şi o semnătură splendidă. Dar, apropo de Securitate. Nu ştiu dacă tânărul locotenent a fost implicat în arestarea învăţătorului Sofian. Puteam să-l întreb la Botoşani, dar am uitat atunci de învăţătorul meu. Curios este acum pentru mine că exact în acei ani oamenii au pus porecle (supranume) unora dintre ei cu numele marilor conducători bolşevici: Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker. Ştia toată lumea, dar ceea ce e mai curios este că un sătean avea porecla Stalin. Se spunea deschis: „Ai trecut pe drum pe la Stalin?“. Acest Stalin lucrase şi la Hunedoara, era înalt şi avea o mustaţă exact ca Iosif Vissarionovici. Era violent şi bătăuş la nunţi. La una din ele l-a înjunghiat pe un fel de frate vitreg. Stalin a rămas în Costâna şi după ce am plecat eu definitiv. Mă mir şi acum de ce nu a reacţionat miliţia populară şi securistul la asemenea blasfemie. Să dai numele celui mai genial comandant de oşti din istorie, marele Stalin, unui ţăran huligan din Costâna! Şi totuşi, aşa s-a întâmplat. Nu a reacţionat nici organizaţia de partid, condusă de secretarul ei potlogar, Nicuţă a lui Furchis, care oficial atunci se ocupa de armăsarul satului. L-a scos împreună cu cineva din grajdul boierului de lângă conacul devenit şcoală şi, la o mişcare fulgerătoare a frumosului armăsar, Nicuţă şi încă un ţăran au fost aruncaţi undeva prin iarbă. Au venit încă câţiva oameni şi au prins armăsarul. În grajd îl îngrijea un individ aciuit prin Costâna, i se spunea Huc, avea şi crize de epilepsie. De cei trei tauri de montă se ocupa alt ţăran. Uneori, în pauze, mergeam în camera lor şi mâncam „scrijele“ împreună cu Huc şi cu el. Îmi plăcea enorm să văd taurii, cu o mică roată de metal în nas, legaţi cu lanţuri solide. Erau hrăniţi şi curăţaţi permanent. Alături era coteţul vierilor, adică al porcilor de montă.