Fluxul memoriei

Politrucii birocraţi care organizau cursuri de reciclare la Bucureşti ne „tratau” şi cu teme mai serioase, cum ar fi ideile din cartea Şocul viitorului de Alvin Toffler, un autor canadian. Nu mai ştiu dacă profeţiile acestuia s-au adeverit. Erau la modă atunci şi alte idei, evident venite din Occident, despre dispariţia „galaxiei Guttenberg” şi apariţia „galaxiei Marconi”, ceea ce se realiza în capitalism. Iată că s-a ajuns la Internet şi la marile descoperiri genetice. Telefonul mobil de azi era atunci o utopie. În Bucureşti, în spatele Palatului Telefoanelor, erau cabine telefonice unde, cu fise de 3 lei, puteam vorbi cu Suceava. Nici avionul pe ruta Suceava-Bucureşti nu circula atunci. Sfânt era trenul, dar acest vechi mijloc de transport era sigur şi cu o ordine autoimpusă. Toţi călătorii se purtau civilizat, nu se pierdea nimic, chiar dacă lăsai geanta şi o haină în compartimentul unde aveai loc şi plecai la vagonul restaurant, de unde te întorceai când ajungeai la Ploieşti.

În general, trebuie s-o recunosc, comunismul impunea ordine, evident, prin frică. E una dintre realizările nete ale comunismului, oricâte crime şi excese s-au făcut la început. Frica de miliţie, de procurori, de judecată, de puşcărie, de bătaie chiar era necesară pentru mulţi membri ai societăţii. Şi capitalismul ar trebui să impună legalitatea prin frică şi coerciţie. Oamenii sunt, în general, animale agresive. Democraţia şi drepturile omului nu valorează nimic pentru infractorii de toate felurile.

În Bucureşti, când eram la cultură sau la bibliotecă eram cazaţi la reciclare într-un vechi hotel pe Calea Dorobanţilor, colţ cu şoseaua Ştefan cel Mare. Jos era atunci cinematograful „Volga” şi alte mici magazine. De la etajul V, pe un colţ, vedeam uneori, dimineaţa pe la ora 9 sau spre seară, la 17 sau 18, cum trecea cortegiul preşedintelui nostru iubit, Nicolae Ceauşescu. Miliţienii, cum am mai spus cu altă ocazie, opreau circulaţia din toate direcţiile în câteva minute. De pe la hotelul Dorobanţi  şi până la parcul de pe Dorobanţi nu era ţipenie de maşină, la fel pe Ştefan cel Mare, pe mari porţiuni, chiar dincolo de stadionul „Dinamo”. Cortegiul trecea în viteză, dar se vedea clar maşina lui Ceauşescu. Mă gândeam atunci, având în minte asasinarea lui J. F. Kennedy în 1963 la Dallas, de către un trăgător aflat la nivelul V al unui depozit de cărţi, că s-ar fi putut încerca ceva asemănător cu preşedintele nostru. Sigur că nu putea aproape nimeni atunci să procure o puşcă cu lunetă, doar poate una militară. Dar până la urmă Ceauşescu n-a scăpat de gloanţele trase din pistolul-mitralieră AK47, la Târgovişte. Trase de copii crescuţi şi educaţi de organizaţiile de pionieri şi UTC.

În acel timp, la Suceava se ridicau noi fabrici şi uzine, blocuri de locuinţe pentru ţăranii care fugeau în masă de la CAP. Cei tineri, evident. Având experienţa furatului necesar şi legal, aş zice, de la colhozuri, şi-au continuat această îndeletnicire şi în construcţii, îndeosebi, dar şi în fabrici şi uzine. Şi furatul, într-un fel sau altul, continuă şi astăzi. Comunismul ne-a lăsat o ţară de hoţi. „Aşa ne trebuie”, spunea prietenul meu de la Botoşani, Sin Leiba Şloim, muncitor tâmplar, dar cu un talent autentic în glume şi bancuri. A plecat în Israel şi a murit în unul din războaie.

Oamenii muncii de la oraşe şi sate erau constructori conştienţi şi devotaţi ai socialismului şi comunismului. Aşa credea secretarul general al PCR. Activiştii, în mare măsură, credeau şi ei. Adevărata reciclare a activiştilor de partid şi de stat s-a făcut după 1989. Toţi au devenit dizidenţi ai partidului, vocaţia lor reală fiind aceea de capitalişti. Esenţa propagandei comuniste erau însă lozincile, despre care am mai vorbit. Ele umpleau cărţile, ziarele şi revistele, radioul, TV-ul, dar şi imobilele instituţiilor şi întreprinderilor, iar la început şi gardurile. „Numele prostului pe toate gardurile” spune o expresie populară. Propaganda din toate ţările cu regimuri totalitare a folosit lozincile. Şi acum politicienii din ţările democratice le folosesc, dar cu denumirea de sloganuri, de teme şi teze etc. Liberalii vechi aveau o lozincă prin 1920: „prin noi înşine”. Carol al II-lea a avut multe sloganuri. Cominterniştii bolşevici veniţi de la Moscova au adus lozincile în care îl preamăreau pe marele Stalin şi URSS-ul şi mai ales măreaţa victorie împotriva nazismului obţinută de poporul rus, nu şi de celelalte popoare ale URSS, care, după cum se ştie, s-au cam aliat cu invadatorii nemţi.