Fluxul memoriei

... să revin la tema centrală a mărturiilor mele şi să definesc comunismul din România, atât cel din perioada lui Gheorghiu-Dej, cât şi cel pe care-l construia Ceauşescu, împreună cu poporul român în regim de penitenciar, cu trei iniţiale: FFF = frică, foame, frig.
Partidul era în toate, versul de aur al George Lesnea, dar el trăia din cotizaţia şi din gospodăria de partid. Nu trebuiau activiştii să mănânce, să se îmbrace şi să mai şi bea? Pentru ce slujeau cu devotament partidul şi poporul? Cine le-a făcut în anii 1950 celebrele pardesie din piele de bivol, asemenea celei purtate de doctorul Goebbels? Doctor în propagandă. Cine era în Suceava şeful gospodăriei de partid? Tovarăşul Horodnic. Purta numele unui sat rădăuţean. De fapt sunt două: Horodnic de Sus şi de Jos. Tovarăşul Horodnic locuia în vila unde a fost restaurantul „La Fitze”. Curios nume. Pe Zamca încă mai sunt ruinele fabricii UGIRA, proprietatea gospodăriei de partid. Acolo, tovarăşul Horodnic, care-i iubea pe suceveni, împreună cu tovarăşul Gârba şi colaboratorii lui, au deschis la o margine de gard un mic magazin alimentar, în neagra epocă de aur. Mai găseai câte o bucată de salam, sau chiar un pui, gen „Fraţii Petreuş” din folclorul contemporan.
Aştept de demult un volum de memorii al tovarăşului Tudor Postelnicu, singurul activist de stat, şef al securităţii în epoca de aur, care s-a absolvit de păcate, spunând cu sinceritate la acel proces de care n-a avut parte şi comandantul suprem: „sunt un dobitoc”, sau „am fost un dobitoc”. Această simplă afirmaţie l-a absolvit de multe păcate. Nu a dat vina pe „tiran”, pe „sinistra” lui nevastă, pe partid şi pe alţii. El a fost un dobitoc, dar de fapt, cum am mai spus, n-a prea fost dobitoc. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă preşedintele Ceauşescu spunea la proces: „am fost un dobitoc”. Oare nu l-ar fi achitat sinistrul complet de judecată? Era tribunal militar, aceeaşi instituţie care după 1945 a făcut toate condamnările politice până în 1990. Procurorii şi judecătorii militari au fost cele mai sinistre personaje ale comunismului. Toţi au cam uitat de faptele lor, după 1990 unii au fost făcuţi chiar eroi.
Dar să revin la bătrânul poet George Lesnea, în anii tinereţii mele. Era un pensionar oarecare, nimeni nedându-i vreo atenţie. L-a tradus magistral pe Esenin. Merita un premiu, un titlu, merita ceva. A scris o poezie genială, intitulată simplu „Partidului”, din care am reprodus primele versuri. Ar merita inclusă în manualele şcolare, fiindcă are efectiv valoare artistică. Armate întregi de politruci şi versificatori n-au reuşit să-l egaleze pe George Lesnea. Nu a cerut nimic, nu i s-a dat nimic, n-a fost făcut redactor-şef la vreo revistă din Iaşi sau alt gen de şef, n-a fost membru în biroul judeţean de partid sau, doamne fereşte, în CC al PCR. Deşi merita. E singurul scriitor care, pentru acea poezie, trebuia onorat într-un fel de conducerea superioară de partid. N-a primit Premiul de Stat, decoraţii etc. Strofe sau fragmente din acea poezie au fost folosite, în montajele literare de la oraşe şi sate, în toate şcolile şi instituţiile cultural-artistice, la TV şi radio. George Lesnea venea din capitalism. Avea multe poezii scrise, dar fără mare valoare artistică, până la poezia dedicată partidului. Să ne amintim de epoca numită după 1970 „desăvârşirea construcţiei socialiste” din timpul lui Gheorghiu-Dej, de fapt de întregul deceniu 1950-1960, deceniul terorii bolşevice. În aceeaşi perioadă, artiştii care lucrau în teatru, la operă, operetă, cântăreţi etc. erau foarte apreciaţi de partid. Se acordau titlurile de „artist al poporului”, artist emerit, maestru emerit al artei, chiar academicieni erau unii mari pictori, între care Ciucurencu, Baba, Ion Irimescu al nostru din Fălticeni. Actori geniali, precum Finteşteanu, Giugaru, Ion Manolescu, George Vraca, Vasiliu-Birlic, Jules Cazaban, Radu Beligan tânăr, Aura Buzescu, Lucia Sturdza-Bulandra ş.a. erau artişti ai poporului. Alţii numai emeriţi. Ceauşescu a renunţat la acele distincţii sau titluri, care însemnau şi avantaje materiale, dar îi aminteau de tutorele lui spiritual Gheorghiu-Dej, pe care l-a condamnat post-mortem precum Hruşciov pe Stalin. Vorba românească cu facerea de bine... Scriitorii bolşevici din anii 1950-1965 primeau, unii, premiul de stat, o distincţie cu mari avantaje băneşti. Ei erau laureaţi ai acestui premiu. George Lesnea n-a primit nimic. El era contemporan în Iaşi cu marele actor Miluţă Gheorghiu, artist al poporului, şi cu Ştefan Dăncinescu, artist emerit. I-am văzut pe amândoi la teatrul din Botoşani, în turneu, înainte de 1960. George Lesnea venea din capitalism, fusese contemporan cu Topârceanu şi chiar cu Ibrăileanu.