Fluxul memoriei

Un om pe care l-am văzut copil mic fiind, îmbrăcat totuşi orăşeneşte, a fost luat de maşina neagră a securităţii într-o seară şi nu s-a mai auzit nimic de el. Nu ştiu dacă avea rude, casa lui era pe lângă pădure. Dar nimeni, de frică, nu a mai amintit nimic de el. Am cunoscut şi o situaţie inversă, aş zice. Un tânăr angajat probabil la securitate, prin Banat, venea în concediu şi-i cânta mătuşii mele Catrina, cu câţiva ani mai mare ca mine, vechea melodie „Ecaterino, vedea-te-aş moartă...”. Şi într-o zi a fost adus el mort, într-un sicriu care a fost desfăcut totuşi de rude, şi au văzut că fusese lovit, acolo, în Banat. Nu ştiu câţi adepţi au avut legionarii în Costâna, în afară de învăţătorul meu, Constantin Sofian. Cu el am cântat, cum am mai spus, frumosul marş al lui Tudor Vladimirescu, adoptat oficial de legionari.
Toţi marii activişti de partid din timpul proceselor din ianuarie-februarie 1990 îl condamnau cu vehemenţă pe tiranul Ceauşescu. „Odiosul şi sinistra” le spuneau ziarele celor doi împuşcaţi.
Am rămas surprins, cum am mai arătat, de atitudinea tovarăşului Bobu, care l-a făcut şi el tiran pe Ceauşescu. Nu trebuia. Mă rog, omul era speriat de moarte, deşi ar fi trebuit să iasă în faţă cepexiştii şi să spună cu demnitate şi curaj: „împuşcaţi-ne şi pe noi ca pe tiranul pe care l-am slujit cu atâta devotament!” Dar nu a cerut nimeni să fie împuşcat. Vechi puşcăriaşi cereau judecarea comuniştilor, ceea ce trebuia să se facă. Se stabileau vinovăţii clare: atâţia vor primi 25 de ani de puşcărie (urmând a beneficia apoi de o amnistie după 15-16 ani, exact ca în 1964). Şi masa mare a membrilor de partid trebuia pedepsită şi ea într-un fel sau altul. La munca de jos! Eu ar fi trebuit să mă fac tâmplar de lux, cum am învăţat la şcoala de meserii din Suceava. Alţii, lăcătuşi, sondori, mineri. Cinstit, legal, revoluţionar. Cred că cel mai curajos a fost Tudor Postelnicu, şeful securităţii, care a afirmat că a fost un dobitoc. Dacă îl mai întrebau multe, poate ar fi spus: „împuşcaţi-mă!” Dar un dobitoc nu recunoaşte niciodată aşa ceva. Tudor Postelnicu era un tip deştept dacă a recunoscut că a fost dobitoc. De ce n-au recunoscut şi ceilalţi membri cepex că au fost dobitoci? Doamne fereşte... Au slujit cu abnegaţie şi devotament patria, scumpa noastră patrie. Atât au iubit ei patria şi poporul, eroicul popor român care a construit mii de fabrici, blocuri şi uzine, care dispar pe zi ce trece. În 30 de ani blocurile, în care stăm noi, cei educaţi de partid, vor fi demolate. Noi vom fi mâncaţi de bacterii şi de-abia atunci se va cam sfârşi epoca de aur, ediţia a doua. Ion Iliescu s-a speriat că vor fi judecaţi şi eventual băgaţi în puşcăriile capitaliste toţi comuniştii. Asta dacă venea la putere Corneliu Coposu. La mulţi comunişti nu le-ar fi stricat câţiva ani de puşcărie. Eu mă alegeam poate doar cu câteva luni, fiindcă am fost câţiva ani membru în BOB la cultură. Cred că meritam chiar un an de puşcărie. Oricum, tot scriam prezentele amintiri din comunism. Cineva e supărat pe mine fiindcă l-am făcut beţiv pe Boris Elţîn. Reproşul era: în ce calitate am făcut acest lucru. Chiar, în ce calitate? De fost beţiv în tinereţe, aş răspunde eu apolitic. Beţivii sunt egali în faţa legii, indiferent de funcţie. De fapt sunt egali în faţa băuturii şi a morţii ulterioare.
Frumoasă vechea expresie: nu ai de pierdut decât lanţurile proletarului lui Marx. Făcând revoluţie, proletarul lui Marx pierdea doar lanţurile. Frumos, poetic şi plastic spus. Şi totuşi n-am clarificat încă ce însemna atunci, în copilăria, adolescenţa şi tinereţea mea burghezia compradoră. Sunt bătrân şi nu ştiu sensul multor cuvinte. Dar nici nu mă uit în dicţionare. Nu-s curios. Mă întreb numai de ce am mai citit miile de cărţi, începând de pe la 10 ani. Nu-s mai fericiţi cei care au citit doar „Sportul” în viaţa lor? Aşa se spunea subtil în tinereţea mea. Şi încă ceva: dacă vor fi împuşcaţi deştepţii, pe tine te-ar împuşca degeaba. Am luat, în fine, micul dicţionar enciclopedic, singurul pe care-l am, şi nu am găsit cuvântul comprador. Rămâne neclar pentru mine în continuare, oricum a dispărut din limba vorbită.