Fluxul memoriei

Am tot vorbit de Cântarea României, care este de fapt titlul unei lucrări clasice de Alecu Russo. Festivalul l-a făcut, prima dată, Carol al II-lea, apoi Ceauşescu. Suceava avea multe festivaluri, unele care s-au păstrat. Concursul-festival „Voroneţiana“, deschis pictorilor din ţară, a fost interesant şi important. Un premiu a luat şi regretatul Mircea Hrişcă, unul dintre marii pictori români. Dar şi alţii. Toţi activiştii culturali aveau un adevărat cult pentru „albastrul de Voroneţ“. Între 1960 şi 1965 a fost amenajat şi muzeul etnografic în clădirea numită „Hanul domnesc“, care aparţinuse avocatului Colomeischi, prieten cu socrul meu, care-i avea în îngrijire livada de pe Zamca. La Hanul domnesc a lucrat o specialistă de mare clasă în portul popular, regretata Lucia Stroescu, venită de la Muzeul Peleş. Lucra împreună cu doamna Bândea, având amenajată o colecţie excepţională de piese din Bucovina. Multe le donau, pur şi simplu ţăranii după colectivizare, odată cu moartea definitivă a folclorului românesc. Ceea ce se cântă acum sunt manele populare româneşti, pur şi simplu penibile. Mai sunt doar câteva mici grupuri folclorice care cântă vechi melodii autentice.
Dar pe primul plan în concursurile şi festivalurile Cântarea României se situa cel dedicat lui Nicolae Labiş, care a trăit atât de puţin şi prin dispariţia tragică la 21 de ani a beneficiat de o glorie postumă mare. Activiştii politici găseau poeziile dedicate partidului, iar alţii aminteau de „Moartea căprioarei“. Şi astăzi se ţese şi se perpetuează o legendă în legătură cu viaţa şi moartea lui. Sincer să fiu, eu nu am citit multe poezii ale acelui tânăr talentat, născut din nefericire în anii comunismului. Dar şi Nichita Stănescu a trăit în comunism şi a rămas un mare poet. Nu cred în genialitatea lui Labiş, chiar dacă ar fi trăit până în zilele noastre. Dar părerea mea poate fi discutabilă. Eu mă gândesc la acele adunări de scriitori din ţară care zile în şir o ţineau mereu într-un chef, cu cele mai alese bunătăţi culinare. Ca să fiu sincer, toţi erau şi au rămas fără valoare literară, fie că veneau de la Bucureşti, Iaşi, Cluj sau Timişoara. Până şi scriitorul ultrabolşevic de tip nou, D. R. Popescu, căruia i-am citit romanele „F“ şi „Vânătoarea regală“, a rămas astăzi fără operă. Totul este maculatură. Poate doar romanul „Animale bolnave“ de N. Breban, scris oarecum dostoievskian, să reziste timpului. Moda de atunci, din anii 1970-1980, de a scrie despre „obsedantul deceniu“ al terorii roşii din România, nu putea prezenta decât eventual activişti de partid negativi şi pozitivi, care până la urmă învingeau. Până şi Preda l-a făcut personaj de roman pe Ceauşescu în „Delirul“ şi în alt roman. De la Marin Preda rămâne „Moromeţii“, volumul I. Atât. Restul este maculatură.
Prieten cu scriitorii era preşedintele culturii, Al. Toma, el însuşi gazetar şi publicist. Nu-l critic pentru asta, doamne fereşte! Funcţia îl obliga să coordoneze toate festivalurile. Suceava a avut însă un activist cultural, poet şi el, destul de controversat în epocă, îndeosebi în perioadele cât a fost şef mai mare sau mai mic la cultură, şi anume Marcel Mureşeanu, ardelean sută la sută. Marcel Mureşeanu a fost născut pentru posturile pe care le-a avut. Am lucrat mulţi ani cu el, şi în presă, şi în cultură. Uneori aveam păreri opuse, dar de regulă nu se pripea în a lua decizii. Aş zice că de multe ori lăsa de la el. Domina şi viaţa literară a Sucevei şi de aici multe controverse cu unii scriitori suceveni din epocă, care toţi au cam cântat patria şi partidul, mai ales în tinereţe, dar acesta era preţul plătit obligatoriu pentru a fi publicaţi în volum. Poate că unii chiar iubeau sincer patria şi partidul. Mihai Bândea nu iubea partidul, cu siguranţă, dar aşteptând să i se publice un volum de poezii adevărate, cum mi-a zis chiar el, cânta permanent mai ales partidul. Iar editurile de atunci nici nu i-au publicat volumul. Trebuiau pile, mi-a explicat cineva tot atunci. Eu, fiind gazetar, am scris un gel de roman poliţist, am mai amintit asta, şi prin 1973 am fost cu el la editurile Albatros şi Militară. Evident că nu a mers. L-am publicat după 1990 în câteva zeci de exemplare şi cred că nu l-a citit nimeni. Nici nu merita. Dacă aş fi vrut, cântam şi eu patria şi partidul în poezii. Era atât de simplu. Un număr de lozinci metaforizante, abracadabrante...