Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
În vechiul cimitir al bisericii armeneşti Sf. Simion, cimitir care şi-a conservat monumentele funerare până la începutul anilor ’90, dar din care, ulterior, au început să dispară treptat, pentru a face loc de veşnică odihnă altor răposaţi, „invadatori” fără voia lor peste mormintele armenilor de odinioară, a rămas încă „în picioare”, printre alte câteva relicve din piatră betegite de vreme şi de agresiunile răuvoitorilor, monumentul funerar al lui Gregor Prunkul (1772-1823) şi al soţiei sale Hrepsima (1780-1839).
Până a deţine moşii şi sate...
Familia Prunkul (iniţial Prunculian, care descinde tradiţional din neamul Donovac, cu rol important în viaţa armenilor din Moldova), al cărei blazon nobiliar împodobeşte frontonul capelei din cimitirul familial aflat la câţiva zeci de metri distanţă de cel al Bisericii Sf. Simion (capelă construită mult mai târziu, în anul 1902) a fost una din marile familii de latifundiari.
Până a deţine însă moşii şi sate şi până a-şi precede numele de particula „von”, Prunculenii, ca de altfel şi alte familii armene trăitoare pe pământul Moldovei şi mai apoi al Bucovinei habsburgice, au fost negustori şi arendaşi.
La rang nobiliar
Gregor Prunkul a fost unul dintre cei care a gustat această schimbare de statut social, întrucât în anul naşterii sale (1772) familia din care făcea parte încă nu fusese ridicată la rang nobiliar.
Un Ariton Pruncul (cu numele încă nescris potrivit ortografiei germane cu „k”) semna la 1785, ca vechil (alături de alţi membri ai Sfatului armenesc), un document al Comisiei imperiale de delimitare a proprietăţilor din Bucovina.
Abia după anul 1787, ca urmare a unei patente imperiale, mai multe familii armene (Antonovici, Bogdanovici, Capri, Petrovici, Romaşcan..., între care şi familia Pruncul) au fost înnobilate.
„Grigori Pruncul, staroste de armeni”
Dar despre Gregor Prunkul (care la 24 iunie 1768 este pomenit ca „Grigori Pruncul, staroste de armeni”) şi numeroşii săi urmaşi am putut afla mai multe din...testamentul său, testament care s-a păstrat şi pe care Teodor Balan l-a inclus în culegerea sa de „Documente Bucovinene”.
Testamentul, întocmit la Suceava (în 30 / 18 Ghenar, 1823, cu puţin timp înainte de deces) şi întărit cu semnături armeneşti aparţinând unor oameni cu stare, lăsa rânduială în familie dar făcea şi donaţii creştineşti („la fondul şcoalelor împărăteşti şi la spitalul târgului Sucevii, spre uşurarea şi hodina bolnavilor celor săraci”).
„Averea ce o las după săvârşirea vieţii mele”
„De vreme ce eu - se consemnează în testament - mai gios iscălitul robul lui Dumnezău, aflându-mă bolnav şi slab de atâta vreme şi văzând precum că toate chipurile şi rânduielile spre folosirea însănătoşirii trupului meu nu-mi folosesc, traiul şi naşterea păcătoşilor din lume este ştiută, iar ceasul morţii nimărui nu este ştiut, deci dară aflându-mă la slăbiciune şi cu gândul spre moarte, spre depărtarea tuturor pricinilor ce s’ar putea naşte după moartea mea între clironomii mei, pentru împărţeala averii mele mişcătoare şi nemişcătoare, am socotit dară, totuşi cu mintea întreagă, a face şi a rândui pentru averea ce o las după săvârşirea vieţii mele”.
Un monument năruit în uitare
Şi rânduit-a Gregor Prunkul pentru toţi urmaşii săi (pentru că „ne-au blagoslovit milostivul Dumnezău cu şapte copii, adică patru fii şi trii fiice, anume Ariton, Ilie, Hatuna, Lucas, Criste, Rozalia şi Sofia”), dar având grijă să se scrie mai întâi următoarele:
„Dau sufletul meu, după săvârşirea vieţii mele, în mâna Domnului Dumnezăului nostru, iar trupul pământului din care sunt făcut şi poftesc ca trupul meu, după o anumită şi legiuită pravilă de creştini, să se îngroape despre parte clironomilor mei cu cinste cuvioasă”.
Cu cinste s-a şi îngropat şi s-a ridicat monument de piatră (unde a poposit mai apoi şi soţia lui), monument năruit acum în uitare.
„Această voinţă a mea de pe urmă întocmai să se urmeze”
Şi astfel îşi încheia Gregor Prunkul socotelile cu lumea cu rugămintea ca „spre împlinirea voii mele cele de pe urmă” să-i fie vrerea „apărată după pravilă de toate pretendersiile şi împotriviturile ce s-ar putea naşte după săvârşirea vieţii” .
Iar pentru aceasta „spre mai mare întăritură - aşa cum spune el - am iscălit această diată cu însuşi iscălitura mea înaintea poftiţilor martori şi poftesc pe cinstite diregătoriile şi scaunele stăpânirii ţării ca această voinţă a mea de pe urmă întocmai să se urmeze”.
Şi alături de iscălitura soţului său şi de acele semnături înflorate ale martorilor puse şi Hrepsima „degetul pe sămnul crucii”, întrucât era neştiutoare de carte.
Uliţa Pruncul
Familia de mari latifundiari Pruncul stăpânea, la un moment dat, satele Liteni, Străjeroaia, Brăieşti, Tolova, Corlăţel şi Măzănăeşti.
Una din străzile centrale ale Suceavei (din Mahalaua Sf. Nicolae), vechea Uliţă Crimca, pomenită de la 1673 (str. Nicolae Bălcescu de astăzi), pe care se afla impunătorul conac al familiei Pruncul (imobil în care, după naţionalizare, a funcţionat, o bună bucată de vreme, „Casa Pionierilor”, iar ulterior a devenit Restaurantul „Naţional”) se numea, încă din cea de-a doua jumătate a sec. al XIX -lea, Uliţa Pruncul.
Doi primari ai Sucevei din familia Pruncul
În istoria Sucevei, doi membri ai familiei Pruncul au fost primari: Abraham von Prunkul, care s-a aflat în fruntea urbei între anii 1865-1870, şi Michael von Prunkul, primar din anul 1884 până în 1886, edilul în vremea căruia s-a construit clădirea Tribunalului şi a Curţii de Apel.
Abraham von Prunkul a fost cel care a solicitat Direcţiei Căilor Ferate de la Viena construirea liniei ferate care să facă legătura între Iţcani şi Suceava.
Linia cu o lungime de 7 km, inaugurată la data de 1 iulie 1898, a funcţionat până în vara anului 1916, când, în faţa ofensivei armatelor ruseşti, a fost demontată.
