Fluxul memoriei

În 1968, în acea vară fierbinte, cum am mai scris anterior, am fost alături de Ceauşescu în primele 2-3 zile când a condamnat invazia tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. După 3 zile propaganda noastră a tăcut, în urma întâlnirii ambasadorului sovietic cu Ceauşescu, care n-a înţeles nimic din eveniment.
Adevărul este că dacă intrau trupele sovietice la noi ne scăpau de Ceauşescu şi poate aveam noroc ca ungurii de un Kádar. Cu jumătate de an în urmă eram la Suceava funcţionar la fostul URCM (Uniunea Regională a Cooperativelor Meşteşugăreşti). În toamna lui 1967 şi primăvara lui 1968, când s-au făcut judeţele, eram supărat pe aproape toată lumea. Motive aveam. Am făcut atunci un gest care mă putea costa libertatea mulţi ani, dacă n-o păţeam mai rău. I-am scris o scrisoare lui Ceauşescu, în care îl criticam, de la greşelile gramaticale în exprimare până la alte fapte, mai grave.
Îi acuzam pe activiştii de partid că sunt nu mai ştiu eu cum. Scrisoare, pusă în plic, cu adresa CC al PCR, adresată direct secretarului general, avea numele meu şi adresa de la cantina şi internatului Grupului şcolar de pe str. Samoil Isopescu, lângă Tipografie. În loc să ajung dizident am ţinut totuşi scrisoarea câteva zile şi n-am trimis-o. Nu-mi amintesc, însă, ce am făcut cu ea. Mai aveam încă o scrisoare de protest, adresată acad. Zaharia Stancu, atunci director al Teatrului Naţional Bucureşti şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Trebuie să reamintesc că i-am citit toate cărţile. Îl criticam dur fiindcă în „Contemporanul“ îl criticase şi el pe Boris Pasternak, pentru romanul „Doctor Jivago“, considerat antisovietic. Autorul a primit Premiul Nobel, dar nu s-a dus să-i fie înmânat. Trebuie să recunosc acum că nu am citit acel roman după 1989 şi că occidentalii i-au dat premiul lui Pasternak şi din motive politice, deşi era şi un poet talentat. Dar atunci eu eram alături de Pasternak. Scrisoarea o fi ajuns la Teatrul Naţional, fiindcă am trimis-o, dându-mi numele şi adresa exactă. Bătrânul scriitor cred că ori nu a citit-o şi a aruncat-o, ori a citit-o şi tot a aruncat-o. Dacă o dădea securiştilor, veneau glonţ la mine. Şi uite aşa nu am devenit eu în tinereţe dizident.
La biblioteca publică din Suceava, mult mai târziu, a venit germanul Erich Beck, cercetător al Bucovinei, care a adus primul volum al bibliografiei Bucovinei, tipărit de el în RFG. A nimerit după-amiaza, la o bibliotecară, doamna S. E., căreia i-a dat cartea. Numai că şi doamna era de origine germană, şi de toată întâmplarea, altfel banală, au aflat securiştii. De aflat aflau repede totul. Ei bine, fosta bibliotecară a fost mult timp anchetată, seara, cu un bec mare în ochi, aşa, ca în timpul eroic al marelui Stalin. S-a ales doar cu spaima. Securiştii şi-au slujit poporul.