Fluxul memoriei

Să revin la miliţia populară. În copilărie îmi provocau respect miliţienii. Aş fi vrut să fiu mai târziu şi eu miliţian. Ocazii am avut în tinereţe, dar am refuzat să fac armata la miliţie sau securitate. De fapt eu am încercat să scap cu totul de armată, dat şase luni tot am făcut mai târziu. Miliţienii noaptea fluierau din când în când pe drumul mare, să se simtă prezenţa lor. Bunica mea, care dormea vara în podul grajdului, avea şi ea un fluier, gen arbitru de fotbal, şi înainte de a adormi fluiera şi ea pentru a speria eventualii răufăcători. Mai târziu eu am luat şi am vândut acel fluier, care era mai deosebit, unui ceferist pentru câţiva lei. Sigur că mi-am cumpărat marmeladă sau biscuiţi. O altă sursă de bani erau ouăle sau fasolea, pe care le achiziţiona bătrânul fost poliţist, numit poliţariu. Norocul lui că a scăpat de puşcărie.
În perioada epocii de aur miliţia făcea şi unele treburi ale securităţii. Fel de fel de dizidenţi, mai mari sau mai mici, cu voie sau din întâmplare, erau pasaţi miliţiei de către securitate, pentru delicte de drept comun. Codul penal prevedea o infinitate de delicte mai mari sau mai mici. Ceauşescu era zgârcit şi cu gradele miliţienilor. Doar prin Bucureşti, la ministerul de interne, mai vedeai câte un general de miliţie. La pensie ieşeau mulţi ofiţeri cu gradul de maior. Acum au complicat total gradele, revenind la vechi formule. Erau mai simple gradele militare clasice. În SUA ofiţerii încep de la sergent. La noi tablagiii se terminau la plutonier-adjutant. A fost suprimat şi din armată un grad intermediar: locotenent-major. În filmele americane n-am văzut poliţist cu gradul de locotenent-colonel sau colonel. Tablagiii miliţieni erau la circulaţie pe străzi, erau sectorişti şi şefi de post la ţară. Cei de la criminalistică şi economic umblau de obicei în civil. Hoţii nu trebuiau speriaţi cu uniforma. Şi în comunism se aranjau dosare cu accidente de circulaţie şi cu alte infracţiuni, mai ales dacă cerea partidul, şefii sau chiar corupţia. Oricum, disciplina era cu mult mai mare ca acum. Trebuie să recunosc că şi uniformele albastre erau potrivite, impuneau eventualilor infractori.
Mulţi ani la Suceava şef al miliţiei a fost ofiţerul Macri, luat la Bucureşti de Emil Bobu şi avansat general. A trecut şi pe la Constanţa. Între 16-21 decembrie 1989 a fost se pare şi el trimis la Timişoara, să lămurească incidentele cu huliganii, cum se exprimase elegant secretarul general la TV. A murit, se pare, în închisoare. Ceilalţi şefi comunişti au stat puţin de tot la puşcărie. Prin 1947 Iuliu Maniu era condamnat la muncă silnică pe viaţă. Moneda trebuia întoarsă.
Pe timpuri era şi un marş cu miliţia populară. În Suceava a fost ani mulţi şef al securităţii fiul profesorului Nicodim Iţcuş, care era, mi se pare, chiar din zona Cernăuţiului, oricum, a predat şi a scris pe la Cernăuţi. Locuia împreună cu fiul său, şef al securităţii, într-o casă pe str. Armenească, care mai există şi astăzi. Auzisem că avea un fişier bogat referitor la cultura în Bucovina şi l-am vizitat, m-a primit mirat în hol şi a negat că ar fi avut lucruri grozave. Nu l-am mai întâlnit. După mai mulţi ani, fiul lui fiind tot şef al securităţii, am citit în nişte reviste vechi din Cernăuţi unele articole de-ale lui, unele chiar împotriva bolşevismului. Am fost atunci mirat, ca şi acum, cum a ajuns fiul lui colonel de securitate, şef în judeţul Suceava. Cadrele de la partid şi securitate verificau rudele până la gradul patru. Adevărul este că i-a aprobat soţiei mele să plece la rude în Germania, deşi un locţiitor de-al lui a refuzat-o în stilul anilor 1950. Dar atunci când am citit acele reviste din Cernăuţi, de prin 1930, am găsit şi o poezie a lui Zaharia Stancu, care şi ea condamna bolşevismul sovietic. Nu mai ştiu dacă mai trăia acest scriitor devenit bolşevic după 1945, dar dacă o găseam în toamna lui 1967 când i-am trimis o scrisoare în legătură cu Pasternak şi Doctor Jivago, i-aş fi trimis-o copiată de mână. Numai lui, nu şi partidului sau securităţii, doamne fereşte! Şi bătrânul Iţcuş şi Zaharia Stancu, prin anii tulburi 1945-1950, cu acele articole şi acea poezie ajungeau la puşcărie. Asta dacă un activist citea presa acelor ani, care de fapt fusese epurată de mai multe ori, arsă în bună măsură iar unele exemplare puse la fondul secret. Eu nu citisem nimic de la fondul secret. Nu că n-aş fi putut, dar nu eram curios. După 1990 el a fost integrat colecţiilor deschise publicului, dar nu m-am prea uitat la acele publicaţii decât în treacăt. Mi-au sărit în ochi doar câteva legate de legionari.